E absolut incredibilă şi de neînţeles starea de fericire deplină care îi cuprinde pe unii politicieni atunci când ajung la guvernare. Mai ales într-o ţară cu milioane de feţe triste, cu probleme sociale grave şi cu multiple lovituri sub centură aplicate de criza economică şi financiară globală.

Fie ca toată lumea să aibă parte de beatitudine, fiindcă e omenesc!

Dar am vrea să ne lămurească cineva unde e omenia liderilor politici de la noi care, de două decenii, vin, pleacă sau rămân veşnici în jilţul puterii, trădează şi asmut un partid contra altuia, îşi încalcă promisiunile şi jurămintele sau pângăresc speranţele celor mulţi. Hotărât lucru, beatitudinea puterii are adânci şi încercate rădăcini pe scena politică mondială. La noi, însă, are o particularitate care o delimitează net de toate tipurile - şi gradele! -- de fericire, tipice, de acum, unei funcţii politice, şi anume suficienţa până la caricaturizare. Oare, ce resorturi psihice ar putea susţine şi întreţine euforia şi fericirea fără margini a unora dintre cei care au ajuns într-un asemenea fotoliu? Poate eventuale frustrări din copilărie, cum ar fi lipsa de iubire din partea părinţilor sau complexe... de pe băncile şcolii.

Se mai spune că oamenii fără Dumnezeu, cei plini de orgolii, însetaţi de bani şi de putere, se hrănesc, oriunde ar fi, cu propria imagine gonflată pe care şi-o construiesc şi cu neputinţa de a fi normali, umani, echilibraţi, înţelepţi.

Despre amestecul de anormalitate şi dezechilibru ce tulbură liniştea politicii româneşti, nu mai e cazul să amintim. Ne-au ajuns două decenii de privit drept în faţă pentru a înţelege "suferinţele" unor indivizi care fac jocul marilor afaceri şi dezastre din ţară. E suficient să amintim afacerea "Roşia Montană", în spatele căreia se spune că s-ar afla, de un deceniu, un actual ministru. Iar de două decenii se află, în preajma noa