"Pentru patruzeci de oameni şi şase cai." Zugsfuhrerul Lanyi citi ce scria pe latura vagonului, apoi sări inăuntru. Se inghesui lângă soldaţii lui pe podeaua acoperită cu un strat gros de paie şi porunci să se inchidă uşa şi să se aprindă focul in godin. Când trenul se puse in mişcare, ceainicul dădea deja in clocot pe sobiţa de fontă din mijlocul vagonului.
Companiile de marş ale Regimentului 61 infanterie K.u.K. Timişoara luară drumul Italiei in două garnituri de tren. Era inceputul lui noiembrie 1916. Soldaţii lui Lanyi incepură să cânte ca să mai uite de frig. Terminaseră cu ceaiul şi trecuseră la grog. Gamelele cu apă fiartă, rom şi zahăr se legănau in ritmul melodiilor. Peste o săptămână, vocile tăcură. Uşa vagonului fu dată la o parte şi un val de aer geros ii cuprinse pe toţi intr-un giulgiu invizibil. Panorama piscurilor inzăpezite ii ului şi ii inspăimântă fără margini. Erau cu toţii oameni de pustă. Nu văzuseră, cei mai mulţi, in viaţa lor picior de munte. Acum insă fuseseră aruncaţi in creierii Alpilor, in coama iernii. Trebuiau să urce la câteva mii de metri, să respire şi să lupte acolo, printre gheţari şi troiene. Pe versanţii lanţului alpin Ortler, care străpungea cerul până la 3.905 metri, erau ei, pe inălţimile comparabile ale lanţurilor muntoase Adamello şi Presanella erau italienii. La mijloc, in vale, şerpuia la 1.883 de metri Pasul Tonale, punctul nevralgic al ambelor părţi combatante. Strategic, pasul era cea mai accesibilă rută spre câmpiile din nordul Italiei, dar şi spre inima Austriei. In teren, insă, era de netrecut. Incercaseră şi austro-ungarii şi bersaglierii, de un an deja incheiat, fără şansă. Acum, frontul era calm. Cât de calm poate fi un front.
Zugsfuherul Lanyi işi instală oamenii in poziţie. Ocupanţii de până atunci se retraseră aruncându-le noilor veniţi priviri compătimitoare. Apucară să le dea câteva sfaturi cum
