Erau vremuri (e clar, îmbătrânesc în care nu existau computere. Ba, mai mult, nici televiziune. În România, spun. În schimb, se aplauda în draci şi se păpa peşte propagandistic. Dincolo de orwelliana parte a lucrurilor existau, însă, şi câteva chestii bune (e clar, o să mă angajeze la Antene . (On) The sunny side of the street, cum ar spune yankeii. Adică, făceam mişcare. Direct proporţional cu lipsa altor posibilităţi de petrecere a timpului liber. Mai mult decât mişcare, făceam chiar sport. De performanţă. Erau vremurile în care făceam “sală” în aer liber cam 5-6 ore pe zi.

La şcoală, chiuleam ca să jucăm fotbal sau baschet. După masă, antrenament. Seara, dacă nu ploua, nu erau fete prin preajmă sau nu jucam mija, mai trăgeam o miuţă pe stradă, cu prietenii. Zece muşterii dispuşi să facă două echipe găseam de fiecare dată. Asta, în ce priveşte fotbalul.

În serile călduroase de vară, fugeam la Mureş şi trăgeam un scăldat ceva mai promiscuu decât o făcea Creangă în Ozana lui. Când era deja vacanţă, lucrurile se complicau: ping pong, tenis, volei, baschet, handbal, badminton şi, again, fotbal. Plus şah, wist, table şi alte jocuri “de societate”. O perioadă experimentală al naibii de utilă. Bătrânii antrenori (i-am mai prins) ne spuneau că baza e până la 16 ani. Atunci se pun temeliile sănătăţii. Nu mai compar cu ce e azi şi ce o sa fie peste 20-30 de ani.

În toată “olimpiada” asta de cartier era un sport care avea un statut şi un farmec special: rugby-ul. Îl jucam pe iarbă, printre pomii unei livezi mari din spatele blocului, pe plan înclinat Treaba cu sportul ăsta e că ai nevoie de oameni, nu îl joci miuţă, 3 contra 3. Aşa că jucam, spre deosebire alte sporturi, mai multe generaţii din cartier. Chestie rară şi dificilă de pus în scenă.

Cam atunci a început să îmi placă acest sport. Nobil, inteligent, pentru caractere şi în care nu poţi sta la