Până la vârsta de 46 de ani şi două luni, mai exact până la data de 17 septembrie 2001, Vasile Marzuchi, un onest funcţionar de la cadastru, a fost om de caracter. L-a ajutat şi numele, pentru că lumea credea c-ar fi aşa, mai de departe, neam de japonez, iar japonezii sunt de cuvânt. De fapt, ar fi trebuit să-l cheme Vasile Măzăriche, însă notarul care i-a trecut numele pe certificat, pe lângă că n-avea şcoală, era şi surd şi beat.
Toţi cei şapte copii ai lui Ion Măzăriche aveau nume aiurea, cum ar fi Mariean, Crnelia, Angilica, Petrocă sau Costiclă, lucru care le-a şi folosit în viaţă, dar le-a şi dăunat. Dar asta e cu totul altă poveste. E povestea nenumăratelor nume stâlcite de notari şi de funcţionari de primării analfabeţi, care fac din onomastica noastră un permanent motiv de studiu. Domnul Marzuchi a avut până la o vârstă atât de înaintată caracter deoarece n-a ştiut cât trebuie să ceri, dacă ar fi cazul să fii cumpărat de un partid sau de un avocat veros. Devenind membru al unui partid, i s-a impus să cotizeze cu o sumă frumuşică.
Se ştie că membrii de partid sunt de două feluri: cu trecut sau cu viitor în politica mare. Pentru politica mică, de comună, de cartier sau de târg, merge şi cu bani mai puţini. Cu bani mai puţini poţi să-ţi păstrezi chiar şi o parte din caracter. Aici e deosebirea dintre afaceri şi politică. În afaceri, renunţi la caracter pentru bani, în politică plăteşti ca să devii un om de doi bani. Nimic nu ne e dat de la natură pentru toată viaţa. Nici măcar talentul. Câţi compozitori n-au rămas în repertorii cu un singur tango sau doar cu un cântec de dragoste?
Numărul artiştilor cu un talent scurt e foarte mare. Până când mor, se bucură de talentul întreg doar câţiva, dar şi între aceştia numai unul, doi de un mare talent, restul rezistă cu talente mici şi mijlocii. La cei 3.000 de euro, câţi i s-au cerut
