Gică Popescu a protestat. Vocal, vehement, vectorial. Cei care şi-au imaginat că Popescu organizează o conferinţă de presă, după toate regulile ştaifului impus de mândria oltenească, pentru a anunţa dacă va candida sau nu la preşedinţia federaţiei s-au înşelat amarnic. Au căzut în plasa unei regii bine puse la cale. Gică Popescu a exploatat şi chiar a alimentat starea de aşteptare a jurnaliştilor doar pentru a avea audienţă maximă în momentul lansării unui atac dur la adresa conducerii FRF. Strategia a reuşit. Gică Popescu a vărsat în urechile ciulite ale ziariştilor tot amarul acumulat de la precedentele alegeri şi până în prezent. Apoi s-a retras demn şi, de această dată, neînvins. Protestul, în primul rând, şi decizia de a nu candida, ca element de plan secund, rămân în continuare subiecte de comentariu.

Decizia lui Gică Popescu de a nu se înscrie într-o cursă pe care nu avea cum s-o câştige dovedeşte înţelepciune. Dar această decizie, pentru a nu fi interpretată ca gest de slăbiciune, trebuia motivată într-un fel. Pretextul devansării alegerilor a fost exploatat corespunzător. Naivii au luat de bună explicaţia lui Gică Popescu.

Realitatea de fapt a fost însă devoalată de un alt naiv care a căzut în plasa sincerităţii, şi anume de Nicolae Zamfir. Nea Ţâcă, naş şi om apropiat de sufletul lui Gică Popescu, a afirmat că finul său nu va candida deoarece nu are susţinere şi nu vrea să se expună inutil intrând în cursă.

Aceasta-i realitatea, o realitate pe care, deocamdată, Gică Popescu nu o poate schimba. De aceea consider înţeleaptă decizia sa. Ceea ce nu înseamnă însă că nu se poate înscrie mai des la cuvânt. Fiindcă are ce spune.

Protestul lui Gică Popescu împotriva stării de precaritate în care a ajuns fotbalul este justificat. Numai că echipa din spatele Baciului a lucrat superficial. I-a furnizat argumente mincinoase