Într-o posibilă ecranizare a lui 1989, scenaristul ar trebui să lucreze pe genunchi, mereu cu creionul gata pregătit să lase urme pe hârtie, ca porumbul pe câmpie. Agricultura anului 1989, aşa cum am descoperit-o de-a lungul acestui an, sau după caz, ne-am amintit-o, era una plină de... minuni. Cu oameni gata să jure că porumbul face şi mere dacă planul cincinal o cere.
"Grânarul Europei". Aşa eram numiţi, sau cel puţin aşa se autodenumeau românii mândri de producţiile-record la orice. Într-o societate în care de câteva zeci de ani se încerca crearea omului nou, agricultura nu putea face excepţie. Oamenii care au lucrat la Cooperativele Agricole de Producţie sunt acum, mai toţi, la pensie. Poate mai găseşti "în sistem" foşti ingineri abia intraţi atunci în branşă sau şefi de fermă etc. Poveştile lor sunt de multe ori parcă scrise de aceeaşi mână într-o zi nici cu vreme bună, dar nici cu furtună. Planul cincinal, invenţia venită de la Răsărit, se aplica în România, oficial, cu o stricteţe demnă de o cauză mai bună. În marele grânar din Sud-Estul Europei, producţiile-record nu erau ceva neobişnuit, ci nişte banale date în catastifele direcţiilor judeţene de agricultură. Visurile faraonice al conducătorilor aveau întrucâtva o acoperire în realitate, pe întreg cuprinsul ţării se ridicaseră ca în poveste mii de ferme de animale, de păsări, de orice. Până şi viermii de mătase munceau suplimentar în plantaţiile de duzi pentru realizarea planurilor. Agricultura lui '89 mergea cam pe acelaşi trend ca şi în anii precedenţi. Între ultima remorcă de grâu recoltată şi cea trecută în catastif putea fi diferenţă chiar şi de tone! Ziarul Scînteia îi descria în 1989 pe agricultori ca pe nişte albine. Zumzăiau în stupul numit România şi nimic nu le trebuia, doar muncă, muncă patriotică pe ogoarele ţării. Care ogoare, deşi irigate pe suprafeţe mult mai întinse decât as
