Pe români nu i-au despărţit niciodată ziduri de beton, dar ăsta nu-i neapărat vreun noroc istoric. Sursa: Codrin Prisecaru

În mlaştina comunismului autohton, egalitatea era plictisitoare. Prinşi de vremuri în această materie vâscoasă, reprezentanţii unei categorii aparte - înnobilată poate de mizeria înconjurătoare - s-au ridicat degrabă şi au găsit de cuviinţă să arunce în ceilalţi cu noroiul aflat la îndemână: „moldovenii sunt înapoiaţi şi ne trag după ei”, „ardelenii sunt enervant de înceţi”, „oltenii sunt şmecheri”.

Şi ce curată ar fi fost bucăţica lor de mlaştină dacă nu i-ar fi invadat hoardele dimprejur, cu putorile lor regionale... În această vreme, pe peroane, mii şi mii de moldoveni - „neisprăviţi”, „nespălaţi”, o adunătură de „calici cu paporniţe” - aşteptau, zilnic, un tren care să-i poarte spre vreun loc în care să poată munci şi în care să-şi poată întemeia familii.

Au trecut peste batjocuri, au călătorit de-a lungul ţării şi au supravieţuit. Bancurile au trăit, la rândul lor, mai mult decât comunismul şi tranziţia la un loc, şi cu ele stereotipurile.

Aşa se face că, în mintea unora, trenul care leagă Moldova de Banat rămâne „Trenul foamei” . O colegă, bănăţeancă de fel, a străbătut în el 847 de kilometri chinuitori, alături de „moldoveni săraci, muncitori chercheliţi şi ţărănci care nu au văzut apă curentă”.

A scris despre tot cu dezgust, zice că s-a ales şi cu suferinţe fizice. I-a împărţit apoi pe moldovenii aciuaţi prin „fruncea” ţării în trei categorii mari şi late: muncitori necalificaţi, oameni fără căpătâi, respectiv miliţieni şi securişti. Restul au rămas undeva pe drum. Găsim şi pentru ei vreo mlaştină, eventual şi nişte ziduri.

CITIŢI ŞI: Cu moldovenii, ardelenii şi oltenii „la analize”