Cantece pentru zapezi
- Draga Grigore Lese, suntem in miezul iernii, dar timpul e schimbator, ca si vremurile: uneori, dupa zapezi bogate, bate cate un vant de primavara, de nu mai stii ce sa crezi. Pe vremuri asa de neasezate, mai ai puterea sa pastrezi amintirea iernilor de-altadata, cand zapezile erau adevarate si albe, si tineau mai mult?
- Sunt un spectator neobosit al naturii si ma incarc cu energie din frumusetea fiecarui anotimp. Dar ai dreptate: acum, vremea e schimbatoare ca si oamenii. In urma cu treizeci si cinci de ani, eram profesor de muzica la Lapus. Dupa ce ieseam de la scoala, intram in magazin sa cumpar de-ale gurii: rafturile goale. Ieseam suierand. Si atunci, ca si acum, eu treceam peste toate cantand. Era felul meu de a face rezistenta. Plecam dupa pita. Oamenii stateau la coada cate patru ore. Si trimiteau copiii sa stea, ca parintii erau la serviciu. Si stateau, si stateau, iar la opt seara, vanzatorii anuntau: "Nu mai vine pita!". Oamenii erau disperati. Era un sentiment de frustrare ingrozitor. Si atunci incepeam sa cant horile noastre din batrani. "Saracu' omu' cu dor!"... Si imblanzeam oamenii. Simteam cum incet, incet, vrajba se detensiona, fruntile se descreteau, oamenii incetau sa suduie. Se risipeau pe la casele lor, in intuneric: curentul electric era intrerupt. Si de la paine ma duceam intr-un restaurant, unde ardea o loampa mica. Luam o apa "Hebe" si "tuica Turt", cincizeci de bani cincizeci de mililitri. Era sticla cu praf pe ea in raft, ca nime' nu bea de-aceea, ca mirosea tare. "Ptiu, stropsi-o-ar!", zicea ospatarul plictisit si deschideau pentru mine o sticla. La zece, ospatarii incepeau sa goneasca clientii: "Da' gatati odata, duci-va-ti si-acasa!" Plecam. Tot prin intuneric. Era un timp cand nu puteam sa-mi numar pasii prin zapada. Ningea atat de tare, ca urmele se acopereau imediat. Lumea dormea si nu e
