Dacă tot am stat la coadă două ore pe 22 noiembrie ca să nu-l votez pe Băsescu şi alte două pe 6 decembrie ca să pun ştampila pe el, pot să stau şi acum două-trei ore ca să fac ceva pentru mine. Asta mi-am spus ieri, când în ciuda imaginilor prezentate pe Realitatea, m-am decis să mă duc să mă vaccinez. Aşa că trap în 41-metrou şi după o scurtă plimbare în direcţia opusă Spitalului Colentina unde vroiam să ajung, m-am pus la coadă. Una la fel de mare, ca la alegeri, cum spuneam: vreo 2-300 de persoane. După nici două minute, “o cetăţeancă” ne spune că la Balş nu prea mai e lume, aşa că vreo 30-40 ne mutăm la coada din curtea vecină, una cu nimic mai prejos decât cea pe care o lăsasem în urmă.
Numai că aici ajung la explicaţia titlului: nu se stă, nu se bate pasul pe loc. E ora 16,00 şi lumea se mişcă. Din zeci de secunde în zeci de secunde, înaintăm. Mă uit pe chipurile celor din jur: un pensionar de 1,50-1,60 îşi freacă uşor agitat mâinile: „Oare mai ajungem?”, două adolescente despre care mă întreb dacă au 16 ani fac baloane pe care le sparg zgomotos. În 10 minute, suntem la uşă. Iată că se poate: voi vota…. pardon, mă voi vaccina rapid. După alte 20 de minute, „cipul electronic lichid”, despre care un telespectator al OTV îl întreba pe Streinu-Cercel, e sub pielea-mi.
Revenind la prezidenţiale şi vaccinare, nu-mi rămâne decât să constat că unii manageri/miniştri se descurcă mai bine decât alţii. Că în condiţii relativ similare: cozi la fel de mari, tabele de completat, o operaţiune care durează cam tot atât: pus ştampila pe buletin, întepat cu acul, preluat buletinul, plus în cazul vaccinării şi o scurtă prelegere despre incompatibilităţi şi o sesiune de Q@A, treaba poate să dureze mai puţin de o oră. Dacă tu, reprezentant al statului, organizator vrei şi îţi pasă de cei din jur.
Aşa că poate domnul Blaga, care sper că mai sughiţă încă pentru a
