În cîteva ore, primul meu avion către casă îşi ia zborul! Nu ştiu exact cînd voi mai reuşi să intru aici, laptopul fiind stricat, deci inutilizabil pe durata călătoriei. Dar las ceva de citit! Povestirea are aceeaşi istorie editorială ca toate cele postate în ultima vreme. Să ne revedem/ recitim sănătoşi

„Mi-ar place totuşi să găsesc timpul de a scrie o povestire a cărei acţiune să se situeze în afara oricăror circumstanţe; circumstanţele ruinează literatura de azi. În povestirea mea, n-ar exista nici un reper de loc, nici de timp. Nici chiar nume proprii; ar fi preferabil. Mi-ar place mult să scriu asta; m-aş apropia dle misterul lui Kafka“. (Jorge Luis Borges)

Mă apropii de ea şi-i pun mîna încet pe braţ. Şi-l retrage la fel de încet, dar fără să şovăie. Ceilalţi n-au observat nimic. Ceilalţi, infernul. Bine spus, domnule Sartre, în sfîrşit, ceva bine spus. Mă ridic şi mă apropii de sobă, ating cu degetele plăcile fierbinţi de teracotă, apoi mă lipesc cu spatele şi simt cum căldura trece prin pull-overul meu nou. „S-a întîmplat ceva?“ Nu vreau să-i răspund. Vine lîngă mine şi-mi pune ambele braţe pe umeri. „Ce este, ce s-a întîmplat?“ Aş vrea să tac în continuare, dar răspund încet, mai mult pentru mine: „Dar, oare, ce naiba se poate întîmpla?“ Dansăm. O ţin de talie şi ea se agaţă de gîtul meu. Dansăm. Muzica răsună în surdină, lumina abia mai lasă să se vadă contururile, pe ceilalţi de abia îi pot distinge. S-a terminat. Ea pleacă şi se aşază pe scaunul de lîngă măsuţa cu băuturi; rămîn, puţin pe loc şi apoi plec spre măsuţă. Beau două pahare, privesc pe fereastră, se mai văd cîţiva trecători, mai exact li se văd picioarele prin geamul camerei mele, situată în părţi egale dedesupt şi deasupra pămîntului. Ciudată senzaţia de a locui un intermundiu. Toţi mă invidiază, dar ei nu ştiu ce înseamnă a nu locui un loc precis, ei n-au de unde şti