Fuma probabil iarbă. Dar faptul că tu, spectator, vedeai că Tricky fuma pe scenă, la Sala Palatului, în 2008, era ca şi cînd ai fi văzut firul microfonului său şi ai înţelege că da, are nevoie şi de un mic instrument pentru a-şi amplifica vocea. Nu ştiu dacă aş mai folosi fraza asta corny pentru vreun alt artist, dar în cazul lui toată experienţa oferită chiar era un trip.
Nici vorbă că, dacă rămîneai treaz, nu mai gustai ce se petrece pe scenă, nu poţi spune, despre Tricky, că încurajează consumul (cel puţin nu prin faptul explicit că el consumă în acelaşi spaţiu cu tine). Tricky pe scenă e energie pură. Încordarea corpului lui în perfectă sincronizare cu sunetul şi intensitatea durereoasă de care e capabil cînd performează dau posibilitatea de a te conecta la el ca la un drog. Indirect, da, Tricky nu e recomandabil. Mai ţineţi minte ce s-a întîmplat la final :)?
The Guardian a scris săptămîna trecută despre fumatul în teatru şi film. Dacă în film este prezentată doar imaginea ţigaretei, în teatru ai de-a face cu obiectul în sine, needitat şi nedistorsionat. Totul se întîmplă în aerul comun al actorilor şi spectatorilor.
O ţigară reală aprinsă pe scenă va alerta dorinţa nicotinică din spectatorii-fumători. Dacă ţigara e falsă sau din plante, spectatorii simt şi ficţiunea se pierde instantaneu. Dar în ambele cazuri, fumatul va rămîne în memoria spectatorilor. Oare trebuie inventate/reactivate avertizări de tipul: Spectacolul conţine fum pe scenă. Nerecomandat nefumătorilor? Funcţionează, oare, aceste atenţionări? Şi dacă da, în ce sens?
În film, fumatul e, dacă e să fie, strict seducător şi mai deloc dăunător. Ori cu atît mai dăunător, neindicînd riscul implicat. Fumul de pe ecran se lipeşte, eventual, de creier dar nu se simte în ochii privitorului.
“Miros, atrag atenţia şi sînt supraîncărcate de dramatism. Nu ar fi cazul ca teatrele să
