Acest articol nu este recomandat celor pentru care mitropolitul Bartolomeu reprezintă un model.

Nu pentru că adevărul ar putea să-i rănească, ci pentru că în acest caz vor exista mereu, indiferent de dovezi, două adevăruri. Un adevăr este cel peste care s-a aşezat praful, vreme de aproape jumătate de secol.

Este adevărul dosarelor, mijlocit de exprimarea lemnoasă şi adesea agramată a securiştilor. Este un adevăr care, cu aportul unui partid ce-şi trage seva din vechiul sistem, nu mai poate fi astăzi oficializat, oricâte dovezi şi paradovezi s-ar aduce.

Prin urmare, despre el nu mai merită să discutăm prea mult. Mai este adevărul lui Valeriu Anania, singurul probabil pe care îl va accepta vreodată „garda” mitropolitului de la Cluj. Şi pe bună dreptate, căci e un adevăr al naibii de frumos, aproape glossy, şi care abia aşteaptă să fie aflat din cartea de „Memorii” publicată la Polirom.

Adevărul lui Anania te seduce din prima clipă căci este spus cu talent literar şi uneori cu autoironie. Adevărul lui Anania nu-ţi lasă loc pentru prea multe semne de întrebare căci e învelit întotdeauna în informaţii exacte despre timp, locuri şi oameni. Nu fac excepţie relatările ce vizează relaţia sa cu Securitatea, cele pentru care cartea sa a fost aşteptată ani în şir cu sufletul la gură.

Când a apărut, marea majoritate a răsuflat uşurată. Mitropolitul detaliază întâlnirile sale cu securiştii şi îşi expune chiar slăbiciunile, fireşti pentru presiunile la care a fost, foarte probabil, supus. Un excepţional şi rarisim exerciţiu de sinceritate, şi-a spus cititorul. Dar, iată, o decizie CNSAS şi două note semnate cu un nume de cod aproape predestinat - „Apostol”, parcă ar vrea să dărâme tot acest edificiu fără fisură al mitropolitului Bartolomeu.

Aproape sigur, în absenţa unei legi care să permită o investigaţie