Toată muzica populară de la televiziuni, indiferent din ce margini de ţară pare ea să fie, e bucureştizată, e de taraf, comercială şi de pahar. Din toată lipseşte majoritatea trăirilor, care o fac originală şi completă ca definiţie spirituală. E România de televizor, România de până-n Chitila, nu aceea mare, care a asigurat continuitatea.

Chiar şi la canalele de nişă, care s-au specializat în folclorul muzical, copleşitoarea majoritate o fac transmisiile în care solistul ori solista saltă mărunt ca la horă, iar pe margini umplutura de platou, în costumaţie de Teleorman, îşi bălăngăne capetele a veselie de reclame şi a guleai de protocol. Piesele sunt ele "tradiţionale", numai că astfel aduse la gustul unei treimi de Capitală, încât să poată fi oricând mutate şi pe un canal de manele. De ce-o fi trebuind să fie atât de petrecărească muzica asta populară de televiziune, când, în întregul lui, folclorul îşi motiveză ascultătorii la simţăminte întregi, în care încap şi tristeţe, şi dor, şi alean, şi tandreţe, şi disperare? E suficient să citim într-un dicţionar inventarul cuvintelor care numesc trăiri ca să vedem cât de sărăcit e astăzi cântecul românului şi cât de leneşi sunt realizatorii tv. Nu-i mai puţin adevărat că la televiziunile publice şi particulare, care au ore multe de folclor, s-a căpuşat un mare număr de mahalagii şi intrigante de platouri, care nu lasă să treacă nimic din ţara de dincolo de Chitila. Aşa cum nu sunt pomenite cu lunile, la nici un canal tv de-al nostru, numele unor municipii decât cu prilejul unor accidente pe şosele sau jafuri la bănci, la fel e ignorat şi folclorul autentic al zonelor. E o discriminare aproape oficializată de interesele de clan ale unor tarafuri şi interpreţi cărora le trebuie doar câteva minute ca să ajungă de acasă la televiziuni şi să-şi regăsească prietenii omeniţi de fiecare dată lăutăreşte. Nu li se înfig