Experienţa unei convieţuiri de mai multe zile cu brazilienii, la ei acasă, scoate în evidenţă o naţiune cu două trăsături formidabile: pozitivismul şi toleranţa.

Despre firea pozitivă a acestor sud-americani - care de obicei văd jumătatea plină a paharului, pe când noi, românii, obişnuim s-o vedem pe cea goală - am scris în ziarul de ieri. Astăzi vom face o incursiune în extraordinarul ghiveci etnic al Braziliei, încercând să aflăm secretele unei integrări admirabile.

Brazilia este ţara în care convieţuiesc toate rasele posibile: albi, negri, metişi, mulatri, asiatici etc. Acest „curcubeu rasial" este vizibil peste tot: şi pe celebra plajă Copacabana din Rio de Janeiro, şi pe străzile marilor oraşe, şi la slujba de la biserică, şi la carnavaluri sau pe maidanele pe care se joacă fotbal.

În doar câteva secole de istorie, Brazilia a reuşit un miracol: compatibilizarea populaţiei băştinaşe cu valurile de aventurieri veniţi din Europa (cuceritorii portughezi, dar şi „legiuni" italiene, germane, spaniole, britanice sau olandeze), cu sclavii africani aduşi să muncească pe plantaţii, cu nord-americanii aflaţi în căutare de afaceri şi cu diversele componente asiatice. Chiar şi ţigani au ajuns în Brazilia, unde au fost integraţi cu o uşurinţă de care Europa n-a fost capabilă.

Modelul brazilian îmi aminteşte, prin contrast, de o întâmplare petrecută în urmă cu mai mulţi ani. Într-un sat din Oltenia, doi buni gospodari aşteptau cu emoţie vizita fiicei lor, plecată de mai mult timp în Brazilia şi logodită acolo cu un medic canadian. Vizita Floricăi avea şi scopul de a-l prezenta pe Julian lui nea Gogu şi lui tanti Speranţa. Iar bătrânii s-au pregătit cât se poate de bine, „să nu se facă de râs": au făcut curat prin curte, au dat cu mătura prin toată casa, şi-au scos hainele de sărbătoare din odaia de la drum, au văruit pomii şi au tăiat cocoşul.