Descendent şi reprezentant, pe linie maternă, al unei familii cu tradiţie intelectuală, Anton Holban a fost nepotul criticului şi istoricului literar Eugen Lovinescu. Copilăria viitorului romancier a fost marcată de personalitatea bunicului său din partea mamei, Vasile T. Lovinescu.

Excesele de brutalitate ale tatălui său, firea impulsivă şi aspră a acestuia (pe care romancierul Anton Holban şi le va aminti mai târziu), au dus la despărţirea părinţilor săi. Pe atunci, viitorul scriitor avea doar şapte ani. O dată cu începerea şcolii elementare, la Fălticeni, atmosfera cultivată şi rafinată a familiei Lovinescu a influenţat pozitiv şi definitiv dezvoltarea şi personalitatea lui Anton Holban.

Avea 30 de ani, în 1932, când îi scria unui prieten: "Se pierde vremea la cafenea, se bârfeşte şi, snobi, perorăm fără jenă ultima modă franceză. Numai singurătatea te face mai vibrant, mai tragic şi prima condiţie ca să pricepi ceva este să nu fii fericit". (Anton Holban, "Pseudojurnal", Editura Minerva, 1978)

Ne aflăm în perioada interbelică.

"Societatea românească relativ liberă şi prosperă şi, în orice caz, evoluată dintre cele două războaie mondiale are o literatură pe măsură. Legea cererii şi ofertei reglează fin raportul dintre public şi scriitori. (...) Publicul este diversificat - în consecinţă şi literatura este diversificată. Toate categoriile de texte beletristice, de la cele destinate publicului larg şi până la cele care se adresează unor cunoscători de literatură exigenţi, se găsesc pe piaţa literară." (Alex Ştefănescu, "Istoria literaturii române contemporane"). Prestigiosul critic literar Alex Ştefănescu îl încaderază pe Anton Holban, alături de Camil Petrescu şi Mihail Sebastian, într-o proză a autenticităţii.

VIAŢA PE HÂRTIE, UN DOCUMENT SUFLETESC

"O moarte care nu dovedeşte nimic" apare în 1931.