Un prieten bun mi-a atras atenţia la un moment dat că oamenii au uitat să mai râdă. Sau nu neapărat că au uitat să râdă, dar, graţie epocii „hipertehnologizate" în care trăim, oamenii au ajuns să reducă râsul la o simplă interjecţie: LOL.
Nu vreau să dezbat provenienţa interjecţiei sau să mă întreb câţi dintre utilizatori ştiu sau bănuiesc că înseamnă, în fapt, „lots of laughs" sau „laughing out loud". Din punctul meu de vedere, mai puţin contează aceste aspecte. Ceea ce este oarecum înspăimântător este faptul că, cel puţin în ultima vreme, oamenii tot mai des îşi reprimă un râs sănătos cu un lol, spus mai degrabă pe un ton sec. Ba chiar au ajuns să folosească lol-ul drept scuză încropită, mască oarecum stupidă pentru lipsa de amuzament. Iar când formulez astfel de „acuzaţii" nu mă refer neapărat numai la tineri, reputaţi împătimiţi ai discuţiilor pe mirc, pe Yahoo Messenger şi pe alte programe de chat (şi nu numai). Dacă la început „lol" era exclusiv un simbol al tânărului spălat pe creier de epoca chat, mai nou, lol s-a transformat dintr-o marcă a unei generaţii într-o marcă a unei ere. Nu o dată, am auzit adulţi, oameni în toată firea, apelând la aproape firescul lol. Cap de afiş al acuzelor pe care le aduc sunt eu însămi, care, după o slabă rezistenţă la început, am căzut în capcana lol. „Şi eu să deduc din asta că tu, de fapt, te tăvăleşti pe jos de râs şi-ţi curg şi lacrimile pe obraz de atâta veselie", mi-a tăiat-o prietenul în discuţie când i-am servit un al treilea lol, ca răspuns la un banc. Am rămas încurcată. Abia atunci am realizat că oamenii se eschivează de la a râde. Nu spun că oamenii nu mai râd deloc. În ceea ce mă priveşte, de altfel, sunt cunoscută chiar ca o persoană foarte sonoră din punctul acesta de vedere. Însă, chiar şi aşa, recunosc că sunt momente în care arunc un lol repezit în conversaţie, în loc să mă exprim aşa cum ar cere-o
