Anul 2010 a început cu o surpriză. Întrebarea este dacă e plăcută sau nu. Reducerea dobânzii de politică monetară a BNR la 7,5%, într-un moment neaşteptat, poate marca o schimbare majoră în politica Băncii Naţionale şi, ca urmare, în politica economică românească.
Surpriză a fost cu siguranţă. Deciziile BNR, în mod ideal, trebuie să ajungă să fie anticipate de piaţă. Pentru că asta înseamnă că atât Banca Naţională, cât şi ceilaţi participanţi la piaţa monetară, în special bănci, văd relativ la fel evoluţiile macroeconomice şi au intrat într-un consens tacit în legătură cu măsurile care urmează să fie luate, inclusiv cu evoluţiile dobânzilor. Situaţia nu a fost niciodată perfectă, de vreme ce analiştii, băncile şi piaţa în general au aşteptat, mai ales în anii trecuţi, reacţii mai probusiness ale BNR, dar, una peste alta, se crease un anumit mecanism care să evite, în urma deciziilor BNR, măsurile bruşte.
Un mecanism care lua în calcul o bancă naţională recunoscută drept foarte prudentă şi adeptă a paşilor mici; protectoare a leului, chiar şi atunci când această monedă nu merita protecţia; orientată spre inflaţie, poate excesiv, dar compensând parţial, în acest fel, dezinteresul celorlalte politici (bugetare, fiscale, salariale) faţă de dezechilibrele existente. Acesta este canonul BNR. Şi toate acestea au fost considerate premise pentru înţelegerea deciziilor BNR. Lumea financiară l-a înţeles pe Mugur Isărescu şi pe ceilalţi membri ai Consiliului de Administraţie. În fond, aceste măsuri considerate aproape sacrosancte la sediul BNR au ţinut stabil sistemul bancar prins de criza financiară, fără expuneri exagerate, au ţinut şi leul, mai ales anul trecut, cu variaţii minime, dar, pe de altă parte, au făcut din Banca Naţională instituţia de profil care are cea mai ridicată dobândă de politică monetară şi cele mai mari rezerve minime obligatorii din Europa