Ce vremuri! Ce programe! Ce rîs sănătos! Moţăiam în fotoliu, dar ştiam că pe la trei şi ceva urmează un monolog al lui Horaţiu Mălăele, şi nu se putea, mă-nţelegi, să-l ratez, aşa că dormitam două ceasuri pe fond de „muzică de pahar“ pentru a prinde cinci minute cu Mălăele.

Vorbesc, desigur, despre programele de Revelion de dinainte de 1989. Îmi veţi spune că atunci era un singur post de televiziune, şi acela controlat de partid, iar eu eram un mare naiv dacă îmi închipuiam că – bunăoară – monologul lui Mălăele putea să scape de cenzură sau putea fi altceva decît se aprobase prin birourile oficialilor vremii. Poate că eram. Dar merita. În noaptea de Revelion, puteai să „prinzi“ cîte-o poantă bună, cîte-un text aluziv – în atmosfera aceea încărcată şi supravegheată, în care toţi ne făceam că plouă şi că luăm de bun tot ce ne zice Partidul – sau, pur şi simplu, cîte-un text destul de banal, dar bine interpretat de nişte mari actori. Un critic de teatru mi-a spus, pe la începutul anilor ’80, că teatrul şi filmul românesc (prinse atunci în chingile „indicaţiilor de partid“, care cereau spectacole şi filme cu conţinut „revoluţionar“, care „să reflecte marile transformări“ etc., etc.) rezistă prin „miracolul actorului român“, care e capabil să producă emoţie din aproape orice: indiferent ce text îi dai, „scoate“ ceva din el.

Aşa încît, înainte de 1989, Revelionul la televizor era aşteptat, între altele, tocmai pentru a vedea nişte mari actori (Toma Caragiu, Dem. Rădulescu, Stela Popescu, Horaţiu Mălăele, Radu Gheorghe şi alţii) în scenete, cuplete, monologuri mai mult sau mai puţin bine scrise, dar cu siguranţă bine rostite, jucate, interpretate. Despre Toma Caragiu se spunea – era deja folclor – că te poate face să rîzi doar citind din cartea de telefon. O „probă“ în acest sens a dat-o într-o noapte de Revelion, într-un monolog în care nu făcea altceva decî