După 1990, societatea românească s-a restructurat în jurul opoziţiei intelectuali versus nonintelectuali sau, mai simplu spus, deştepţi versus proşti. Discrepanţa dintre cele două tabere a fost şi este atât de mare încât ea a fost învestită moral.
A venit momentul bilanţului. Bilanţ de parcurs. 2009 a fost un an politic agitat. În primul rând, s-au pus în joc forţe masive pentru a determina o schimbare de putere politică, din interese economice, dar şi dintr-o nevoie de schimbare a discursului public oficial. În 2009, societatea românească a fost mai scindată ca oricând, iar de această ruptură este responsabilă, în primul rând, clasa politică. La douăzeci de ani după revoluţie, aceasta a încercat să împiedice cu orice preţ eforturile de preluare critică a adversităţilor care structurează societatea românească. Despre ele voi încerca să vorbesc acum.
Lucrurile sunt foarte simple. Societatea românească se defineşte, de mult, şi prin opoziţia dintre intelectuali şi nonintelectuali. Înainte de 1990, această dihotomie a fost bruiată la rândul ei, treptat, pentru că linia de demarcaţie între susţinătorii regimului ceauşist şi ceilalţi s-a mutat tot mai aproape de persoana lui Nicolae Ceauşescu însuşi. Nu mai aveam de-a face cu muncitorii şi ţăranii nevoiaşi care doreau menţinerea regimului şi, pe de altă parte, cu intelectualii şi societatea urbană tradiţională, care aveau de suferit de pe urma democraţiei populare. În 1989, aveam, pe de o parte, o comunitate mică de interese aflată în jurul preşedintelui şi a familiei sale, formată din persoane tot mai incompetente profesional şi mai precare moral, şi tot restul populaţiei. Aşa a fost posibilă revoluţia care, chiar dacă instrumentată din exterior, nu putea începe nici la sate, nici într-un oraş industrial nou, cu populaţie superficial urbanizată. Bucureştiul rezuma, în 1989, structura societăţii româneşti
