Când aveam 12-13 ani, romanele lui Jules Verne nu erau simplă literatură pentru mine, ci adevărate experienţe de viaţă.

E greu de rezumat în câteva rânduri ce a însemnat Jules Verne pentru mine. Cum aş putea să transmit starea aceea, de febrilitate, care mă cuprindea când găseam pe cineva dispus să-mi dea la schimb un volum care-mi lipsea din colecţie, pentru nişte reviste „Pif" sau nişte soldăţei străini? Sau tristeţea imensă pe care o resimţeam când auzeam melodia de la genericul filmului „Insula misterioasă", care se dădea în serial la televizor (acum, nu sunt sigur dacă melodia respectivă era într-adevăr tristă, dar pe mine mă sfâşia, pentru că ştiam, din carte, deznodământul întregii poveşti - dispariţia căpitanului Nemo). Sau trăirile cu totul speciale pe care le aveam alături de eroii care se aventurau până în măruntaiele pământului, către Lună sau în fundul oceanelor.

Când aveam 12-13 ani, romanele lui Jules Verne nu erau simplă literatură pentru mine, ci adevărate experienţe de viaţă. Trăiam în lumea lor cu toată fiinţa mea, la cea mai mare intensitate. Nu mă jucam!...

Că să realizaţi cam ce însemnau romanele lui Jules Verne, am să vă povestesc unul din episoadele mele de lectură. Citeam „Cinci săptămâni în balon" şi sufeream, pur şi simplu, alături de cei trei temerari - Doctorul Ferguson, servitorul lui, Joe, şi vânătorul Dick Kennedy. Parcă auzeam cu urechile mele ameninţătoarele tobe tam-tam ale băştinaşilor şi mă chirceam în fotoliul meu când balonul era atacat de păsări.

La un moment dat, aerostatul a eşuat în Deşertul Sahara, iar pasagerii lui au rămas mai multe zile fără apă. Ţin minte că, atunci când citeam cartea, era o zi caniculară de vară. Din cauza asta sau influenţat de descrierea chinurilor prin care treceau eroii în lipsa apei, mi s-a făcut foarte sete. Primul impuls a fost să mă duc la bucătărie, să-mi iau de bă