Deşi, în ciuda declaraţiilor prezidenţiale, nu este o componentă a reformei statului, reforma educaţiei este poate chiar mai urgentă decât aceasta, căci întârzierea ei riscă să transforme România într-o ţară subeducată şi neperformantă pe termen lung, sacrificând şi generaţiile viitoare pe altarul intereselor de grup care domină sistemul actual. Cum preşedintele a făcut din reforma educaţiei un obiectiv strategic al mandatelor sale şi a impus numirea în fruntea ministerului de resort a lui Daniel Funeriu, personaj competent, decis şi provenit din afara sistemului, am putea crede că, prin ordonanţa din 23 decembrie, reforma a şi început. Dacă privim mai atent însă, vom vedea că avem de-a face doar cu un set de măsuri de raţionalizare a cheltuielilor, dictate de constrângerile financiare ale bugetului de stat şi că, până la reforma de fond, menită să vindece sistemul de tarele adunate de-a lungul anilor, drumul este nu numai foarte lung, ci şi plin de capcane.

Presat de iminenţa dezbaterii bugetului de stat, guvernul a emis, imediat după învestitură, o ordonanţă prin care reduce cu 15.000 numărul de posturi finanţate în învăţământul preuniversitar.

Ministerul Educaţiei îşi fundamentează calculele pe standardele de cost stabilite pentru fiecare elev - 2.857 lei în mediul urban, 3.494 lei în mediul rural –, care ar trebui să reducă arbitrarul şi abuzurile în gestionarea fondurilor. Nu numai ministerul, ci şi presa şi organizaţiile profesionale semnalaseră deja practica menţinerii artificiale a mai multor norme didactice decât se justifica, prin înscrierea fictivă în cataloage a mai multor elevi decât se aflau efectiv la clasă, menţinerea unor scheme de personal supradimensionate şi cheltuieli de regie scăpate de sub control.

Deşi guvernul şi preşedintele au susţinut că măsura nu va afecta decât personalul necalificat, pensionarii şi suplinitorii, este