Cuvîntul te duce cu gîndul la o expoziţie. Ei bine, nu era expoziţie, dar era expusă acolo, la 2418 metri altitudine, pe muchia înzăpezită de deasupra unei văi adînci, atrăgînd poftele celor care schiau pe pîrtia Plattjen de deasupra staţiunii elveţiene Saas Fee. Dincolo de poziţia care amintea de Caraiman, cabana (căci cabană era) ne-a stîrnit curiozitatea şi prin arhitectura ei nu prea montană. Am văzut-o azi, am văzut-o mîni şi... în cele din urmă ne-am hotărît să încercăm un prînz acolo.

Intrarea era străjuită de două butoaie pe care erau aşezate două lumînări ce ardeau protejate de vînt în cîte un tub de sticlă. O sanie de muzeu zăcea şi ea în nămeţii din faţa intrării. Am „descălecat“ de pe schiuri şi am intrat. Înăuntru ne-a izbit imaginea unei sticle de vin uriaşe, de vreo 5 litri, care trona lîngă o scară de lemn care ducea la etaj. În dreapta s-a deschis o uşă automată (tehnologia elveţiană) de unde s-a ivit o fată foarte politicoasă care ne-a condus la etaj, ne-a aşteptat să ne scoatem gecile pline de zăpadă, pentru a ni le pune în cuierul din coarne de ţap şi ne-a invitat în salonul roşu. Brusc mi-a venit în minte miriapodul care dansa la lumina lanternei pe cearceafurile priciului de la Mălăeşti, în urmă cu vreo 20 de ani.

Era cam frig la Vernissage. Un frig bine calculat la 16 grade, aşa încît să aibă sens să te înveleşti la masă cu păturile roşii care se găseau pe scaunele din salonul decorat rustic. Alături era un altul, cu pături şi perdele albastre. Pentru început am comandat un ceai, cu gîndul la neuitatul ceai cu rom de la cabana Omu.

La masa de alături şedeau nişte ruşi, doi bărbaţi şi două femei. Veşnici prin Elveţia (de pe vremea lui Thomas Mann) cu al lor „da“ comun cu al nostru, din cauza căruia fuseserăm luaţi şi noi de vreo două ori drept ruşi. Vorbeau despre fabrici, finanţe şi criză. De fapt, doar bărbatul cel tînăr vo