În 2010 se împlinesc 100 de ani de la moartea lui Lev Tolstoi, prilej cu care mai multe ţări organizează evenimente comemorative. După încetarea din viaţă a celebrului prozator rus, posteritatea a ridicat la rang de superlativ absolut mai toate cărţile sale, cuprinse în lista de lecturi obliga-torii de pretutindeni.

Acum un secol, la sfârşitul lui octombrie, însinguratul conte, în vârstă de 82 de ani, care refuzase Nobelul, şi-a părăsit moşia Iasnaia Poliana, plecând într-un fel de pribegie, însoţit de fiica sa, Alexandra, şi de medicul personal. Era într-o prelungită criză morală, născută şi din dezgustul faţă de abuzurile ţariste, împotriva cărora protestase făţiş.

Pe de altă parte, Sfântul Sinod îl excomunicase din Biserica Pravoslavnică, dar faima lui de neegalat a împiedicat autorităţile bisericeşti să ia şi alte măsuri represive. În timpul călătoriei s-a îmbolnăvit şi s-a stins la mica gară Astapovo, cândva între 7 şi 20 noiembrie. Dorinţa i-a fost împlinită şi a fost înmormântat la Iasnaia Poliana.

Aura de legendă pe care a căpătat-o această conştiinţă neliniştitită din secolul al XIX-lea, „ultimul exemplar din rasa geniilor din Europa", cum l-a numit Gorki, a amplificat, şi ea, valoarea intangibilă a romanelor pe care s-a construit modernitatea.

Pentru „Război şi pace" şi „Anna Karenina", dar şi pentru celelalte scrieri ce alcătuiesc o operă care a rezistat la trecerea timpului şi, mai mult, a sfidat-o, Tolstoi a fost considerat cel mai mare romancier din toate timpurile. În iulie anul trecut, „Război şi pace" s-a clasat pe locul I pe lista celor mai bune romane din lume, realizată de „Newsweek" (urmat de „1984" al lui George Orwell, şi de „Ulise" al lui James Joyce).

Însă dincolo de asemenea clasamente şi descrieri reductive, rămâne un spirit tulburat căruia nimic din ce e omenesc nu i-a fost străin, nici în viaţă, nici în litera