Despre geografia sensibilă de pe chipurile berlinezilor de rând şi greu explicabila nostalgie după Est. Bombe au căzut peste oraşul acesta, istoria l-a tăiat în două şi l-a cusut cu un Zid, oameni au murit încercând să treacă din Est în Vest. În noiembrie 1989, au învins Zidul şi au fost liberi. E o libertate complicată.

Despre Poarta Brandenburg, despre muzeele din Berlin şi insula lor, despre Domul strălucitor şi divin, despre Alexanderplatz, despre acel Turn al Televiziunii care provoacă înaltul cerului şi cupolele bisericilor centrale, despre bulevardul Unter den Linden, despre cum şerpuieşte râul Spree, înşelător ca un diavol şi frumos ca un înger, printre clădiri perfecte, despre acoperişul transparent care învăluie Reichstagul, despre Prenzaluer Berg, cartierul unde îţi pierzi uşor minţile, banii şi dragostea, despre polarul Knut şi cea mai populară grădină zoologică de pe continentul acesta bătrân, despre Catedrala Memorială Kaiser-Wilhelm, retezată de bombe şi lăsată aşa întru nemurire, despre cum respiră oraşul în ritmul filmelor de cinema, vegheat pretutindeni de urşi, despre cât de verde e vara şi cât de alb, alb siberian, e iarna, despre ultimul Război Mondial şi Holocaust, despre Blocadă, despre sectorul american şi Checkpoint Charlie, despre gustul libertăţii din „Café Adler", despre Friedrichstraße şi mult, mult despre Zid - despre toate scrie în ghidurile pentru turişti.

Un oraş cu cicatricile la vedere

Articolul acesta e despre altceva, e despre acea geografie sensibilă de pe chipurile berlinezilor de rând, cei care umblă pe sub pământ, cu metroul, muncesc mult şi serios, mănâncă pe fugă şi adorm seara în apartamente de bloc.

Înainte să scoată stiloul şi să scrie ca şi cum de asta ar depinde măcar soarta pământului întreg, Amos Oz merge în cafenea şi deschide bine ochii. Caută alte priviri, fixează mâinile şi feţele celorlalţi