Acum cîteva zile am fost la operă. Să vă explic detaliile, cu speranţa că n-o să mă credeţi snob (cine încearcă va fi deferit justiţiei conduse de soţia mea, care a fost cu ideea!). Opera era în New York, şi anume Metropolitan. Noi eram în Boston, aruncaţi acolo de greutăţile vieţii de doctor care vrea să înveţe meserie (nu eu, tot soţia!). Evident, între cele două localităţi se întinde nu doar autostrada, ci şi dorinţa neaoşă de a mai face economie, drept pentru care nici o clipă nu m-am gîndit să plecăm din timp şi să ne luăm o cameră la hotel în Manhattan.

Am plecat cu patru ore înainte de începerea spectacolului deci, pe un drum ca de la Bucureşti la Mangalia. Am ajuns la spectacol cu convingerea că da, Al Gore are dreptate, sînt prea multe maşini în America şi, ce e mai rău, toate sînt folosite pe centura New York-ului, în acelaşi timp. Dar am ajuns. Ne-am ocupat locurile, aflate în primul rînd, ca urmare a convingerii pur româneşti că omul sărac trebuie să-şi ia ce e mai bun. A început opera, după tipic, cu uvertura. Cinci minute m-am uitat la mîinile dirijorului, încercînd să-mi imaginez, ca urmare a altor defecte naţionale pe care nu le mai menţionez, cam cît cîştigă pe secundă. Şi-am adormit.

Am dormit în actul întîi. M-am trezit la pauză, m-am aşezat mai bine, m-am culcat la loc. În actul doi am visat că mă dădeam în leagăn în casa bunicilor, în al treilea mă plimbam pe un vapor pe care cînta fanfara. În fine, după cîteva vise frumoase şi deosebit de scumpe (nu vreţi să ştiţi cît costa biletul la Met în primul rînd), m-am trezit. Se terminase.Am ieşit, ne-am urcat în maşină şi-am pornit înapoi spre Boston. Aceeaşi autostradă, cu ninsoare de data asta, fără nici un fel de maşină de deszăpezire in sight, dar măcar mai puţin populată. După vreo oră de drum, m-am întors spre soţia mea (care dormea acum, aşa cum ştie ea mai bine, adică exact atunc