La mai bine de 10 ani de la lansarea iniţiativei de consolidare a blocului european pe dimensiunea politicilor de securitate, UE rămâne o colecţie de politici naţionale disparate, lipsite de o coerenţă comunitară.
Inovaţiile Tratatului de la Lisabona
La sfârşitul anului trecut, baroneasa Catherine Ashton devenea primul titular al portofoliului creat prin Tratatul de la Lisabona, acela de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politică de Securitate. Printre atribuţiile sale cele mai importante se află şi coordonarea clasicei Politici Europene pentru Securitate şi Apărare (PESA), rebranduită drept Politica de Securitate şi Apărare Comună (PSAC). Aceasta din urmă are rolul de a pune la dispoziţia UE o capacitate operaţională, formată deopotrivă din mijloace militare şi civile, pentru a fi folosită în misiunile pe care Uniunea le-ar putea desfăşura pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale sau prevenirea conflictelor, la cererea Consiliului de Securitate al ONU.
Până la 1 decembrie 2009, momentul intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, meniul de sarcini operaţionale pe care UE avea mandatul să le execute erau cunoscute sub denumirea formală de misiunile de tip Petersberg, cuprinzând misiuni umanitare şi de evacuare, misiuni de menţinere a păcii, misiuni ale forţelor combatante pentru gestiunea crizelor, inclusiv misiuni pentru restabilirea păcii. Prin esenţa lor, toate erau misiuni de gestiune a crizelor dezvoltate preponderent pentru a răspunde acelor riscuri şi instabilităţi balcanice care, pe parcursul anilor 90, au afectat stabilitatea Europei. Şi totuşi, prin Lisabona, UE pare a se adapta la mediul de securitate post-11 septembrie 2001, pentru că, cel puţin pe hârtie, din perspectiva Tratatului, trebuie să se ocupe acum şi de misiuni de consiliere şi asistenţă militară, operaţiuni de dezarmare, prevenire
