Ce m-a reţinut, din vieţile unei grupări faimoase de pictori italieni din veacul al XIX-lea, a fost faptul că, exceptându-i pe doi, care au dus-o până la şaptezeci de ani, toţi ceilalţi au murit pe la şaizeci sau mai devreme. Cu două secole înainte, vieţile artiştilor erau şi mai scurte, în medie cu un deceniu. Se murea din boli şi disfuncţii pe care astăzi le rezolvă şi medicii de ţară.

Logica individuală nu e aceeaşi cu logica unui veac. Cum foarte mulţi artişti vestiţi au avut parte de boli rele şi au murit devreme, în secolul al XIX-lea s-a instituţionalizat în mediile cultivate convingerea că oamenilor geniali le stă bine bolnavi şi că artistul sănătos, care ajunge nonagenar, în mod sigur nu e mare artist. Iar dacă a avut toată viaţa chef de lucru şi nu s-a supărat, cum iarăşi le stă bine genialilor, pe lume şi pe destin, precis c-a fost mediocru. Artistul care nu bea, nu se droghează în tinereţe, nu nenoroceşte o familie şi nu are accese, când vrea să-şi distrugă tot ce a produs până la criză trebuie, de asemenea, suspectat de talent minor.

Toate biografiile de artişti, scriitori, pictori, muzicieni, actori, regizori - pe care le-am consumat în adolescenţă şi cu multă admiraţie până spre treizeci de ani, mă tulburau, deoarece aveam o poftă de lucru în afara normalului, nu mă durea nimic, nici măcar dinţi cariaţi nu aveam, beat am fost o singură dată şi de atunci m-am ţinut departe de alcool. Cât despre admiraţia pentru generaţia de poeţi români geniali, care a sfârşit înainte de a apuca vârsta de şaizeci de ani, cu ficaţii ciuruiţi de vodcă, n-am exagerat.

Din cercul de prieteni artişti, de care mă apropiasem când aveam treizeci de ani, fiindcă erau foate convingători în efuziuni şi năzuinţi, jumătate au sfârşit-o urât, din pricina beţiei. Cel mai dotat a fost doborât de ciroză până a nu împlinit cincizeci de ani, un al doilea