In principiu, faptul ca noua figura de prim-plan a Consiliului Suprem al Magistraturii este o fosta colaboratoare cu Securitatea nu poate fi decat regretabil. Tehnic vorbind insa, lucrurile stau altfel. In 1990, cand a fost formulata Proclamatia de la Timisoara, prin care li se cerea oamenilor fostului regim sa se retraga vreme de zece ani din viata publica (faimosul punct 8), si cand Gabriel Liiceanu a facut un "Apel catre lichele" invitandu-le sa... ia o pauza, valul de suporteri ai lui Ion Iliescu, ajutat de structurile administrative si de fostii mercenari dornici sa serveasca, mai departe, politica – nu neaparat si patria – a respins ceea ce parea o chemare de bun-simt din partea unor revolutionari anticomunisti. Am fost, si eu, de partea prietenilor timisoreni, la vremea aceea, pentru ca, in naivitatea mea, credeam ca revolutie inseamna schimbare radicala si ca poporul roman dorea o asemenea dinamica. Treptat, lucrurile s-au lamurit: dorise parasirea definitiva a trecutului doar o minoritate de avangarda, activa, din marile centre urbane, care, si ea, s-a developat in mai multe grupuscule cu interese diverse, nu toate marcate de idealism. Am trait, deci, personal, ani de zile cu sentimentul ca revolutia a fost tradata, ca asist la o mascarada si ca lucrurile nu se vor putea modifica niciodata in bine.

Trebuie sa spun insa ca, parcurgand mai multe analize istorice – ba despre efectul interesant al revolutiei franceze de a-si fi decapitat aristocratii, pastrandu-si, in schimb, aproape intacte dinastiile administrative, "birocratii"; ba despre efectele economice dezastruoase ale spolierii si inlaturarii evreimii de catre extrema dreapta romaneasca din economie, unde brusc randamentul si productia au luat-o in jos, din cauza ageamiilor promovati politic si a lipsei expertilor justificate rasial –, am inceput sa ma intreb cu privire la posibilitatea unei