Vine la rând Ionel al lui Georgiu, leatul meu, cu care mergeam după fete la baluri, eheeei... în pas de dans ne-am depărtat de tinereţe. Ce proşti! Şi ar mai fi Ionică Cernat, din Schitu, satul de dincolo de dincolo de gârlă.

Vorbisem de câteva ori la radio şi, într-o vacanţă, Ionică mă poftise acasă la el ca să mă arate fiului său de numai câţiva ani. Acesta se uitase mirat la mine, nepricepând cum intra în cutia mică a aparatului de radio un om de câteva ori mai mare, reuşind să mai şi vorbească de acolo.

Cu Ion al lui Ulmeanu, zis şi Păcală, mă jucam în şanţ de-a ruşii şi nemţii, când eram mici. Până mai încoace, târziu, spre sfârşitul şcolii, Ion zicea fulgerulul în loc de fulgerul, miliţianulul în loc de miliţianul, gardulul în loc de gardul. Punea adică litere în plus de la el. Ar fi trebuit să iasă un mare învăţat, dar n-a ieşit.

Viaţa l-a încârdăşit acum vreo doi ani cu o boală de plămâni despre care doctorii au zis la început că e cancer. A avut noroc bietul Ion, n-a fost. Când nu stă la spital, Ionulul stă acasă pe bătătură cu ţigarea în gură şi cu sticla la picior. E felul lui de a se bucura c-a scăpat cu viaţă, plătind, fără să-şi dea seama, poate chiar cu viaţa această bucurie.

Pe Ioana lui Gherguş, butucănoasă şi albă la cap, o zăresc pe scaun la poartă ori de câte ori intru în sat. Pare un bolovan de sare menit să dea gust întoarcerilor mele acasă. Ioana lui Chiru Dragomir s-a împuţinat de tot. Mai bine zis, s-a frânt de mijloc. Merge pe drum cu jumătatea de sus a trupului răsfrântă spre pământ. Îşi este, se poate spune, sieşi acoperiş de vreme rea. Chiar are nevoie, căci pentru ea sunt şi vremea şi vremurile cumplit de năbădăioase în ultimul timp.

A crescut şapte copii jumătatea de femeie. Al doilea ca vârstă dintre ei, Ion şi el, s-a întors la casa părintească acum vreo câţiva ani. Pentru a-ş