Am incremenit intr-un proiect pe care nu il stim, nu il vedem, dar il traim fara voie, pentru ca altfel nu avem incotro. Fiecare se astepta sa se schimbe ceva, orice, doar doar sa se modifice. Nu s-a schimbat insa nimic. Dupa alegeri, a scazut putin doar densitatea haosului politic, s-a diminuat incarcatura nervoasa, dar au crescut frica de spectrul falimentului economic si teama pentru ziua de maine. Toate sunt ingrediente perfecte care pastreaza lucrurile asa cum le-am apucat.
Avem acelasi presedinte cu acelasi premier, acelasi partid la putere si tot aceiasi ministri in Guvern, aceeasi politica de carpeala, haotica, bazata pe imprumuturi interne si internationale care sa ne asigure supravietuirea, cu acelasi haos legislativ si aceeasi lipsa de viziune pe termen scurt, mediu si lung. De teama falimentului general, de la presedinte pana la ultimul angajat al institutiilor de stat, cu totii suntem obsedati sa pastram ceea ce avem in prezent.
Nimeni nu ne se mai aventureaza spre nimic, nu mai vrem acum nicio schimbare, nu mai riscam nimic. Orice idee am avea, o inabusim inainte de a o imagina pe de-a intregul. Panica in fata pandemiei, teama de vaccin, frica de adevarata criza economica ne-au coplesit. Se dau cativa oameni afara pentru a pastra speranta si aparenta supravietuirii, se trag obloanele finantarii de la cateva proiecte incepute in trecut de frica colapsului intregii economii.
In exercitiul asta primitiv al instinctului de conservare, ne temem pentru orice pas pe care urmeaza sa il facem. Cum o fi bine? Sa il facem pe loc sau in spate, mic sau mare, in forta sau timid? Unde este curajul investitiilor marete din infrastructura de anul trecut, caci intelesesem ca doar ele mai pot salva economia din criza. Am ajuns la fundul sacului atat de jos, incat singura noastra grija este sa platim salariile si pensiile. Normal sau nu, bine sau rau, n
