Protestele au început pe 13 iunie 2009, imediat după anunțarea rezultatelor alegerilor prezidențiale. Mai întâi la Teheran, apoi în celelalte orașe iraniene. Revoluționarii au botezat acțiunea Green Revolution sau Sea of Green, după culoarea folosită în campanie de Mir-Hossein Mousavi, candidatul opoziției pe care îl susțineau. Au numit-o și Twitter Revolution, conform canalului de microblogging folosit de revoluționari pentru a comunica între ei.

Indiferent de nume, revoluția verde a fost atât de percutantă în societatea iraniană, încât pe 17 iunie, la meciul de fotbal dintre Iran și Coreea de Sud, câțiva jucători iranieni au purtat banderole verzi, culoare care coincide nu doar cu partidul lui Mousavi, ci și cu Deșteptarea Persană.

Prin fraudă sau nu, Mousavi (prim ministru al Iranului între 1980 – 1988) și cel de-al treilea candidat, Mohsen Rezaee au pierdut în dauna deja celebrului Mahmoud Ahmadinejad , care a numit realegerea sa „o mare victorie”. În timp ce Mousavi a făcut apel la Consiliul Gardienilor Constituției și a zis că “nu va ceda manipulărilor”, Ahmadinejad a spus că alegerile nu au fost fraudate și a calificat protestele din stradă drept manifestări pasionale, în genul celor de la fotbal. O afirmație cel puțin impertinentă, dacă luam în calcul numărul de 36 de morți înregistrat de guvernul iranian sau 72, după numărătoarea susținătorilor lui Mousavi.

Oricât de tare l-ar fi încântat victoria, Ahmadinejad și-a amintit să cenzureze presa în perioada protestelor. A blocat transmisia postului Al Jazeera English, a închis birourile la Al Arabiya (pe 14 iunie) și a confiscat echipamentul celor de la NBC News. La BBC World Service s-a bruiat transmisia, iar reporterul și sunetistul televiziunii belgiene VRT au fost arestați. Iar astea sunt doar câteva exemple.

În 2003, sub conducerea preşedintelui Mohammad Khatami (un moderet) I