Anul care a trecut a adus un plus de dinamism programelor TV. Ceva se consumă mai repede, cineva parcă ne mînă de la spate. Grăbiţi-vă, nu staţi pe loc, nu moţăiţi cu o bere în mînă în faţa micilor ecrane, nu vedeţi cîte se întîmplă pe lumea asta şi voi staţi degeaba? Oare chiar aşa a fost? Oare chiar aşa este, aşa va fi, totul pe fugă, inconsistent, că e de rău sau de bine, drame sau bucurii cu care ne tot agresează sutele de canale TV? S-ar putea să fie doar o simplă impresie de femeie veşnic în lipsă de timp. Poate ne înşelăm, greu de acceptat ideea că aş putea fi infailibilă şi că doar ce-mi place sau îmi trece mie prin cap ar putea fi adevărat. Ne uităm la TV pentru că, de multe ori, nu avem ce să ne spunem. Pentru că atunci cînd începem să vorbim între noi, mai repede ajungem la gîlceavă. Cu mic, cu mare, că e vorba de bunici sau de cei mai mici. De fetele de la coafor sau de membri ai Academiei. Nemulţumire, bombăneli, agresiune, agresivitate, violenţă, ură, pe alocuri, non-comunicare, lipsă de afecţiune şi de sensibilitate.

Cîte şi mai cîte, televizorul ne scapă de multe rele. Chiar şi de noi înşine. Am avut un an 2009 cu de toate: cu ştiri pline de atentate, catastrofe şi inundaţii, cu războaie şi răpiri, cu epidemii, pandemii şi alte nenumărate drăcovenii; un an cu multe transmisii din sport şi buletine meteo, unde cine nu urmăreşte cum se mişcă norii prin lume poate urmări zîmbetul şăgalnic al prezentatoarelor. Ca idee, nu cumva şi televiziunea devine încet, încet un domeniu unde femeile dau tonul? Că sînt ele prezentatoare, moderatoare, reporteriţe sau dansatoriţe? Poate ne vom ocupa şi de acest subiect, acum abia ne-a venit gîndul. Am avut un 2009 şi cu politică, şi cu evenimente culturaliceşti – la noi, Festivalul şi Concursul Internaţional „George Enescu“ au fost, de departe, cel mai important eveniment, aş zice eu, chiar şi TV, chia