Oricît de deplorabilă mi s-ar fi părut prestaţia jurnalistică a domnilor Patapievici şi Mihăieş – preşedintele şi vicepreşedintele Institutului Cultural Român – de-a lungul ultimilor trei ani, nu mi-aş putea permite să arunc asupra întregului ICR anatema unei opinii negative. Nu mi-aş putea permite şi nici nu mi-aş dori să fac acest lucru din (cel puţin) două motive: în primul rînd pentru că în ICR lucrează oameni de calitate, oneşti şi devotaţi culturii române, iar eforturile întregii echipe au făcut ca multe proiecte de anvergură să prindă contur şi să aibă ecou dincolo de graniţele ţării. În al doilea rînd, pentru că, în pofida impresiei deplorabile pe care o am despre opera jurnalistică a domnului Patapievici, cred că cel mai bun lucru pe care l-a făcut pînă acum este Institutul Cultural Român – o instituţie competitivă, deschisă, perfectibilă (ca orice instituţie), dar vie şi cu un rol major în promovarea culturii române. Cred că, prin modul în care a acţionat ca preşedinte al ICR, domnul Patapievici şi-ar fi putut asigura nu doar un al doilea mandat în fruntea instituţiei, ci chiar şi un al treilea, fără ca pentru asta să fie nevoit să aducă greţoase omagii conducătorului iubit. Ar fi putut, dar motive greu de înţeles din punctul meu de vedere, l-au determinat să prefere ca, săptămînă de săptămînă, în paginile unui cotidian central, să fie unul dintre cei mai zeloşi apologeţi ai preşedintelui statului. Nu s-a mulţumit să fie un susţinător, ca atîţia alţii, ci a ales, mutatis mutandis, rolul de poet de curte. Ca tip de comportament – servil cu toţi oamenii preşedintelui şi drastic cu cei care nu împărtăşesc entuziasmul colectiv al fidelilor – autorul Omului recent l-a întrecut pe Adrian Păunescu, de pildă, măcar şi pentru faptul că, în pofida oportunismului său, Păunescu reuşea, uneori, să rostească şi adevăruri incomode pentru puterea de dinainte de 198