Tot felul de războaie internautice între casele de producție (muzică, film, tv) și monștrii Internetului (YouTube, Yahoo! etc.). Ce să mai vorbim de războiul declarat p2p‑ului, pirateriei de diverse forme și, evident, de ipocrizii cât casa?
O primă comparație care mi‑a venit în minte a fost cu fumatul de chestii ilegale (iarbă, hașiș și ce mai vreți voi). Dacă ar fi să pun alături fumatul de iarbă și downloadarea unui film de pe net, aș avea o situație destul de ciudată. În cazul drogurilor ușoare, lucrurile sunt mai clare, pedepsele, mai mari: nu ai voie să vinzi, nu ai voie să distribui, nu ai voie să fumezi, iar când o faci, îți asumi anumite riscuri (din ce în ce mai mici).
În cazul pirateriei, o întreagă industrie s‑a dezvoltat promovând indirect ceea ce oficialitățile numesc „hoție“. Merg prin supermarketuri și văd: stick‑uri de mărimi uriașe la prețuri modice, DVD‑uri, CD‑uri goale la preț de nimic, pe care poți să scrii și să rescrii, aparate de citit orice, inclusiv stick‑uri, pentru redarea pe orice suport, și câte și mai câte. Mari rețele de distribuție a Internetului s‑au ridicat aici promovând ușurința la descărcat filme și muzică. Chiar așa sunau reclamele: descarci mai ușor filme și muzică! Să nu‑mi spuneți că se refereau mai ales la downloaduri legale. Nu, invitau oamenii să cumpere servicii de net performante, ca să poată fura la greu. La fel și în cazul zecilor de forme de stocare.
Nu‑ți trebuie 16 giga să poți avea tot timpul cu tine trei referate și două CV‑uri: sunt pentru filme și muzică. Comparația merge mai departe: e ca și cum ar fi interzis să fumezi iarbă, dar comerțul ar fi tolerat, iar rulatul țigărilor ar fi ultralegal, ba chiar indicat.
Nimeni nu se plânge de marile industrii care au profitat la greu de ușurarea accesului către furt. Credeți că ajungeau să poată fura un film și copiii de 3 ani dacă n‑ar fi fost
