Eu nu îmi permit să glumesc când vorbesc despre moarte. Nu îmi permit să o iau în râs, să fac speculaţii sau să o tratez cu superficialitate. Nu îmi permit să o acuz. Nu pot să îi cer socoteală. O cunosc bine. A fost de prea multe ori în casa mea ca să nu ştiu cât este de perfidă, de încrezută, de neiertătoare, de rece, de rea.

O cunosc bine şi de aceea nu îmi permit nimic din toate acestea.

De aceea, acum, nici nu glumesc, nici nu iau în râs, nici nu condamn, nici nu acuz. Doar îmi împărtăşesc nişte temeri.

Şi am temeri, pentru că acum, privind la televizor, am senzaţia că niciodată moartea nu a fost mai aproape de noi. Moartea metamorfozată în gripă porcină. Pe un ton alarmist, specialiştii ne informează oră de oră cum mii de oameni contactează boala, aparent din nimic, cum mor cu zecile fără să se poată face ceva. A murit un jandarm, a murit un asistent de la urgenţe, a murit un poliţist, a murit o gravidă. Un tânăr, o tânără, o femeie, un bărbat. La început ni s-a zis că pericolul planează în special asupra organismelor tarate medical, acum însă ni se inoculează ideea că virusul a devenit din ce în ce mai periculos, astfel încât chiar şi organismele sănătoase tun nu îi mai pot face faţă. Şi încă n-am văzut totul, vârful pandemic încă nu s-a înregistrat, ni se transmit prin televizor avertismentele. În toată această isterie, a apărut însă şi o soluţie salvatoare, unica de altfel: vaccinul. Iar unii o repetă strident: vaccin, vaccin, vaccin.

Consecvenţa lor nu a rămas fără ecou. De câteva zile, românii stau cu orele la coadă, aproape nici nu mai contează unde. În spitale, în cabinetele medicilor de familie, prin pasajele capitalei, ba chiar şi în gurile de metrou, românii sunt disperaţi să-şi inoculeze doza miraculoasă, să-şi inoculeze speranţa că porcina îi va ocoli.

Văzând atâta isterie, marţi, pentru prima dată, şi eu am lua