De zece ani ne luptăm cu lipsuri de tot felul, lamentându-ne - vorba lui nenea Iancu - cu „renumeraţia mică după buget".
Dar ce mai e şi bugetul ăsta? - se poate întreba, exasperat, Mitică. De ce n-ajunge? Ce se întâmplă cu banii pe care-i strânge dom' Remeş în haznaua Finanţelor?
Eu îmi permit să cred că lucrurile se pot întâmpla şi în felul următor: banii sunt cei care sunt. Cei care se strâng cu japca de la cei care mai lucrează, cât de cât, după cum spune legea. Sunt atâţia cât permite modul în care se mişcă economia. Există o logică a lucrurilor, în microcosmosul de fiecare zi care spune că te poţi întinde atât cât îţi ţine plapuma. Banii pe care i-aduce bărbatul din gospodăria clasică, de pe unde lucrează, sunt împărţiţi - de regulă - de nevastă, care e ministrul finanţelor al familiei: atâta pentru mâncare - că dacă nu bagi ceva în burtă, restul nu contează - atâta pentru îmbrăcămintea şi încălţămintea copiilor, atâta pentru cărţi şi caiete, atâta pentru lemnele pentru iarnă, atâta pentru curent şi apă, atâta pentru dările la stat - că pe astea amărâtul le achită, că are frică de Dumnezeu... Dacă mai rămâne ceva, se duce şi omul să bea o bere la crâşma din colţ şi-şi ia şi femeia trei metri de stambă pentru o rochie nouă. De regulă, în criză intră familiile în care bărbatul e beţiv şi deturnează fondurile spre cârciumă, ori nevasta curvă, şi dă banii de mâncare ai copiilor pe găteli; pe ăştia, de obicei îi dă proprietarul afară din casă că n-au plătit chiria...
În cazul unei ţări, totul este raportabil din micro în macro - cu excepţia scoaterii din casă. Cât ar fi de rău, din ţară nu ne poate da nimeni afară. Dar putem trăi prost înăuntru, pentru că guvernanţii se întind mai mult decât le e plapuma: când miniştrii cheltuiesc cu nemiluita pe protocoale, călătorii în străinătate, când şefii de regii fac palate şi-şi plătesc salarii exorbitan