Deşi misionariatul nu a fost nacafaua noastră, pînă pe la 1700 iezuiţii împînziseră lumea, din Paraguay pînă în China şi înapoi în Uruguay. Ajunseseră peste tot, care cu chin, care nu-n van, răspîndind luminile biblice cu ştiinţ-adîncă a moralei laxe. Iezuiţi iezuiţii, nu cum, mai încoace, mormonii, noii turişti ai sufletului puşi pe convertit cu ghiotura. Pe cînd imperiile îşi vădesc entuziasmul cucerind cu sabia, nici n-apucă bine sîngele să se închege pe ea, că se şi înfiinţează misionarii. Supravieţuitorii convertibili sînt frăgeziţi întru primirea transfuziei de sînge celest: operaţia pe cordul deschis, cu crucea pe post de bisturiu şi bumerang, e ţinta misionarului nutrit din umbra luminoasă a Testamentului Nou.

Misionariatul, tipic catolicilor şi protestanţilor, e-acum timid în estul ortodox. Pe cînd baptiştii şi mormonii, adventiştii şi catolicii, ori trimişii unor secte cu nume neştiute sau irepetabile pogoară asupra estului scăpat din gîtuirea mamonei moscovite, aşezînd la gurile rîurilor baptismale hidrocentrale spirituale, ce face, oare, frumoasa noastră ortodoxie? Blîndă, mistică, discretă (dar uneori şi onctuoasă, cu pleoape îngroşate de lacrimi amestecate), cum ar putea ea să intre în hora misionariatelor care au transformat planeta într-un network de hai-huişti ce se-ntretaie unii cu alţii ca – Doamne, iartă-i, că-s activi! – caravane salvatoare prin deşertul derutei de-a fi om? Ortodoxia i-a dat mereu cezarului ce-acesta orişicum şi-ar fi luat şi singur, că vodă, împărat, preşedinte sau sponsor: i-a dat spaţiu de manevră. Şi, nu o dată, binecuvîntarea. Acum, confuz, cezarul e planeta, sau Don Global, cum îl tem copiii. Acestuia îi dă ortodoxia o binecuvîntare ecumenă; pe-acesta ea îl lasă să manevreze în tihna lui frenetic hebefrenă. Fraternitatea viitoare, spunea Kundera, va fi aceea a kitschului. Marele marş al cauzelor absolu