Sunt un ziarist italian şi vin de mulţi ani în România ca voluntar într-o organizaţie nonguvernamentală italiană, care lucrează în ţara voastră pentru a ajuta copiii săraci şi familiile lor. De aproape doi ani vin deseori la Brăila, unde sprijinim un centru de zi pentru copiii din familiile aflate în dificultate în cartierul Radu Negru.

Centrul se numeşte "Viaţa e frumoasă" (La vitta e bella), la fel ca filmul regizat de Roberto Benigni, unde un tată încearcă să-şi înveţe copilul să înfrunte viaţa cu zâmbetul pe buze, asta pe fundalul dramatic al unui lagăr de concentrare nazist.

Şi eu vin dintr-un oraş, Pisa, care se ridică pe malul unui fluviu. E drept, nu la fel de mare ca Dunărea. Şi pentru că îmi place foarte mult, vin periodic la Brăila.

Trebuie să spun că primul meu contact cu România s-a întâmplat în condiţii deosebite. Nu am venit niciodată ca turist, pentru că a face turism nu este pentru mine. Mă gândesc mereu că a fi turist înseamnă a călători fără a înţelege mai nimic din locurile prin care treci şi, mai cu seamă, din spiritul locuitorilor de acolo, fiindcă nu împărtăşeşti nimic din viaţa ta cu ei. De asemenea, nu am folosit niciodată căile clasice şi drumurile netezite ale instituţiilor oficiale.

Prima ciocnire cu România am avut-o cu băieţii şi fetele din centrele de plasament şi cu copiii străzii, care m-au învăţat să înţeleg limba voastră şi să iubesc muzica lor. A fost şocant, dar foarte instructiv pentru că am cunoscut ţara voastră privind-o cu ochii plini de suferinţă şi, înainte de toate, cu ochii frumoşilor voştri copii. Am început să văd România de jos de tot.

Şi am văzut multe locuri, multe oraşe şi sate şi am cunoscut multe persoane în România, cum şi mulţi români în Italia. Trebuie să admit că Brăila îmi place foarte mult. Iubesc ospitalitatea locuitorilor săi, fascinaţia sa vag decadentă, dezordonata mu