Muntele chelbos părea, dintr-odată, cât zarea. Imens şi ostil. Încălecase orizontul şi-l astupa până la cer. Un zid de stâncă negricioasă se sumeţise între locuitorii statorniciţi pe văile muntoase şi ceilalţi, de la şes. În găvanul acela de lume se trăia şi murea ca-ntotdeauna, timpul nu schimbase mai nimic din rânduiala naturii.

Şi, la urma urmei, ce era să se modifice? Ce?, fiindcă viaţa şi moartea sunt la fel, ca la-nceputuri, se ivesc şi curg fără să dea socoteală cuiva. Nu se sinchisesc de nimeni, căci nu s-a găsit încă lege care să le interzică. Ori, măcar, să le amâne, să le suspende o vreme. Aşa că şi aici, în satul de piatră, oamenii erau pieritori. Se supuneau toanelor sorţii şi nu crâcneau defel. Nişte zilieri ai vieţii banale şi previzibile. La ce bun, cine le-ar fi ascultat revolta sau lamentarea? Îşi trăgeau peste ochi vălul de năclăială şi aşteptau resemnaţi să se prelingă dincolo.

Împărtăşiţi şi primeniţi, ca nu cumva să fie trimişi înapoi de cerberii ţinutului beznicios.

Omul de care vă povestesc acum se pregăteşte deja să plece în eternitate. Ar fi poftit să mai rămână câţiva ani, chiar o veşnicie, dar ursitoarele s-au conformat poruncilor divine atunci când l-au însemnat cu murirea. Nemurirea fusese hărăzită numai zeilor şi poate de aceea se stricaseră ei în asemenea hal că ne dăruiseră cogeamitea viciile. Vasăzică, silit să moară, bătrânul, care cândva nu se sfiise să se ia la trântă cu temnicerii finitudinii, se gătea să moară. Îl cotropise boala, şi felcerii de pretutindeni nu-i aflaseră leacul. Bălăngăneau neputincioşi din umeri, iscăleau actele descărcătoare de vini şi se piteau în albul aseptic.

Plimbat de colo-colo, pacientul sorocit morţii se împuţinase la trup şi devenise posac. Din ochi îi picurau rotocoale de tristeţe şi amărăciune, de frică dumicată în lacrimi. Simţea că i se apropie sfârşitul ş