Înainte de Godfather, mafia italiană avea, dacă nu o imagine proastă, ocazional caricaturală, nişte găuri enorme în departamentul de PR, corespondente celor din capul victimelor ei. După filmul lui Coppola (şi, important, muzica lui Nino Rota), mafioii s-au umanizat, ca prin minune. Omenirea a aflat despre ei că, pe lîngă Thompson-uri, bîte de baseball şi peşti mori, împachetaţi în hîrtie de ziar, sînt dotaţi cu idei, sentimente, profunzime.
Fireşte, asta nu însemna că mafia italiană era mai puin mafie. Că investea mai puţin sînge în asasinate, că îndesa sume mai mici în curul politicienilor corupţi. Nu. Familiile Gambino, Lucchese, Bonano, Genovese şi Colombo lucrau intens şi erau la fel de penale ca întotdeauna. Însemna, însă, că exerciţiul de seducţie reuşise. Şi că terenul (mă refer aici la prostimea consumatoare de pizza la pachet şi tabloide la cafeaua de dimineaă) era pregătit pentru naşterea superstarului John Gotti.
“I need a man who has powerful friends. I need a million dollars in cash.”
L-am văzut pe Mugurel Surupăceanu miercuri seara, la Realitatea TV. Deputatul PSD de Gorj avea şi el nişte idei. Dar fixe şi – mi-am dat seama din prim-planuri – lipsite de cea mai elementară profunzime. L-am înţeles imediat: vrea impozitarea suplimentară a averilor care depăşesc 500.000 de euro. Iar la calcularea averii să se ţină cont de întregul cuantum al familiei.
Întrucît, o ştim din presă şi de la Hollywood, mafioţii (mai ales ăia politici) au prostul obicei de a pune pe numele rudelor tot ceea ce atîrnă prea greu la cîntar, în acele caricaturi financiare denumite generic “declaraţii de avere”. Nu e un plan rău. Impozite similare se aplică în Franţa, Rusia, Elveia sau Ungaria şi, într-o formă extremă, de un radicalism înspăimîntător, în Suedia şi Danemarca. Dar e uimitor cum o idee aparent bună, emisă din gura unui actor fără talent,
