O frumoasa poveste zen vorbeste despre un maestru care a venit in fata discipolilor si, luand un bat care ii era la indemana, a lovit cu acesta masa la care tocmai se asezase. Ce-am facut - si-a intrebat apoi elevii? Ai lovit cu batul acea masa, au raspuns cativa. Nu acesta era raspunsul corect.
Invatatorul a asteptat cu rabdare. Alt invatacel istet a descris din nou, dar cu lux de amanunte, intr-o mica poveste, intreaga actiune a magistrului sau. Acesta nu s-a aratat insa deloc multumit. In fine, dupa mai multe incercari similare, la un moment dat a venit un discipol modest care, fara a pronunta vreun cuvant, a luat la randul sau batul si a lovit masa. Acesta era raspunsul corect pe care maestrul il astepta…
Mi-am amintit despre koan-ul de mai sus la citirea unui pasaj dintr-un exceptional eseu scris recent de Sorin Lavric in memoria lui Noica ("Despre Noica. Noica inedit", Humanitas 2009, p. 113-121 - volum colectiv aparut cu prilejul Centenarului Constantin Noica). In opinia autorului, exista doua tipuri de personalitati ale unei culturi. Primele sunt reperele-cadru ale culturii noastre: "jaloane marcand conturul de identitate al culturii nationale. Numai ca, prinse in inertia ritualica a unei memorii lipsite de continut, ele sunt pentru noi doar elementele de decor ce dau fundalul scenei culturale, dar nu continutul scenei. Altfel spus ii admiram fara sa simtim nevoia sa le urmam exemplul. Ei raman fantomele a caror stralucire ne justifica prezentul si ne usureaza constiinta culturala. Ii stimam si ii pretuim, dar numai pe dinafara, fara imboldul de a le calca pe urme" (p. 114). Cea de-a doua categorie este numita de Sorin Lavric reperele-model. Acestea "nu mai sunt simple statui exterioare ornandu-ne cultura, ci personaje a caror amintire ne stimuleaza viata. In cazul lor, a-i evoca inseamna a te stradui sa te ridici la nivelul lor, adica in
