Este iar 15 ianuarie şi stelele-n cer îmi fac semne prieteneşti, deşi… – Ce-i cu tine, mă întreabă o prea veche cunoştinţă pentru care pământul (cel de sub picioare) i-a fost dintotdeauna reazim gândului. (...)

– Ce să fie? Iată, este din nou ianuarie 15 şi calea până „la steaua“ mi se pare de o tristeţe à la Topârceanu.

– Vorbeşti în dodii! Ce tristeţe mai e şi asta?

– „Incomensurabilă…“

Cu un zâmbet subţire, lucida făptură cată să mă aducă prompt cu picioarele pre pământ:

– Am şi eu una… încă măsurabilă. Şi, în ochi i se aprinde un licăr jucăuş de steluţă suspendată, pentru Publicitate o clipă, în nemărginirea mărginirii omeneşti, din căderea ei liberă spre „lutul care-şi tot umple tiparele desăvârşindu-se pe-o treaptă unde poveştile aşteaptă“, cum ar zice poetul cel din „satul de lacrimi fără leac“.

– Şi, în ce se măsoară tristeţea asta a ta?

– În carate de iubire. Am tot visat şi eu „la steaua“, dar calea mult prea lungă tot pe pământul cel de îngerească răbdare m-a făcut să-mi caut şi loc, şi rost, şi semn de nemurire în tot ce este cu moarte însemnat…

– Ei, da, caratele iubirii nu prea ştiu de rugină şi nici de erodare… Şi totuşi, „suferinţă tu, dureros de dulce“, de ce mă tot îmbii?

– Ce frumos ai spus-o, m-a gratulat, fără zâmbet maliţios de astă dată, înterlocutoarea mea. E de la tine? Parcă…

– Nu! E tot de la Steaua aceea… în metru antic…

– Doar n-o să-mi spui acum că şi stelele se măsoară la metru!…

– Nu, desigur… Doar cu o cădere-eternitate, doar cu secunda noastră de nemurire…

Era 15 ianuarie şi stelele-n cer îşi aprindeau luminile de taină.

Dar lângă mine umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface.

Doar suferinţa aceea dureros de dulce…

Este iar 15 ianuarie şi stelele-n cer îmi fac semne prieteneşti, deşi…