Cu toata modestia ei aparenta, poezia lui Mircea Ivanescu a iscat destule gâlcevi. Caci, pe cât de docil si de lipsit de vitalitate se infatisa poetul in developarea propriului flux verbal, pe atât de recalcitrant se dovedea fata de grilele ierarhice sau interpretative ale criticilor sai.
Astfel incât intre verdictele militienesti ale lui Al. Piru si generoasa adeziune a lui Ion Negoitescu sau intre lectura vitalist-empatica a lui Gheorghe Grigurcu si aceea livresc-mediatoare a lui Al. Cistelecan se casca un veritabil abis. Si totusi, in ciuda acestor puncte de difractie, care au descompus, precum ochiul unei insecte, lirica ivanesciana in atâtea reprezentari eterogene, de nu de-a dreptul contradictorii, exista macar un punct de consens, un nod textual in care se impletesc toate aceste interpretari.
E vorba de asa-zisa monotonie a poeziei lui Mircea Ivanescu, o monotonie care trebuie inteleasa in doua sensuri complementare: atât ca tonus scazut al discursului, care se desfasoara pe niste coordonate "joase", fara denivelari majore de semnificatie, cât si ca omogenitate in timp, ca etalare aproape redundanta a aceleiasi poetici de la un volum la altul. Cu alte cuvinte, pe de o parte, poezia ivanesciana pare alcatuita nu din texte, ci dintr-un singur text care se autoregenereaza in diverse constelatii lirice, iar pe de alta parte, poetul nu arata ca ar avea "vârste", ci o singura "figura" - chiar si aceea aproape imposibil de identificat.
Oricât de exagerata, calificarea are, totusi, un fundament real si acesta trebuie cautat in tehnica poetului, care a ramas pâna in momentul de fata aceeasi ca in piesa care deschide prima sa carte: "Si eu am umblat odata cu o amintire/ in mâini, strângând-o atent, sa nu-mi scape./ (Imi alunecase odata - si se rostogolise de-a dura/ pe jos. Am sters-o frumos, cu mâneca hainei/ nu mi-a fost frica. Amintirile mel
