Îl iubesc pe Michael Moore! Da, mă refer la grasanul despre care mulţi spun că se comportă ca un clovn avid după atenţie, cu şapcă şi adidaşi ieftini. Michael Moore, populistul care ia partea oamenilor obişnuiţi şi arată cu degetul spre barosanii lacomi de pe Wall Street, spre firmele de asigurări medicale, spre producărorii de arme şi maşini indolenţi şi spre politicienii rapaci după control. Sau Michael Moore, regizorul care spune poveşti complicate în cel mai simplu mod cu putinţă. Îl iubesc pentru că acolo unde spectatorul nu înţelege, nici el nu înţelege. Sau asta lasă să se înţeleagă. Îl iubesc pentru că-mi pune pe film o familie pe care banca tocmai a evacuat-o din casa construită de ea, sau un tânăr student care îşi coase singur rana, pentru că nu are asigurare medicală. Pentru că-i oferă toată compasiunea unui bătrân nevoit să muncească până la ultimul strop de energie şi pentru că a dus câţiva dintre eroii de la 11 septembrie în Cuba, să-şi trateze gratuit afecţiuniile post-traumatice. Deh, în ţara lor nu îşi permiteau tratamentul. A, să nu uit, şi pentru că în filmele lui, George Bush arată ca un pistolar stupid şi caraghios.

„Capitalismul: o poveste de dragoste” e la fel de puternic ca Siko şi la fel de amuzant ca Roger&Me. Dar acum tema ne interesează pe toţi, iar dezgustul pe care Moore îl afişează faţă de America corporatistă e mai transgresiv ca niciodată. Cum Moore însuşi a spus-o, „Capitalismul: o poveste de dragoste” este filmul pe care-l face de 20 de ani. Aş spune că este piesa din puzzle care completează întraga panoramă.

Începe cu un montaj vechi din Roma antică, unde liderii nu erau chiar aşa de cinstiţi cum credeau oamenii. Apoi continuă cu un alt film vechi, de data asta aparţinând familiei Moore, unde Michael era un copil fericit din oraşul Flint, Michigan, locul de baştină al companiei General Motors. Tatăl lui Moore