Infern ’89
Povestea unui condamnat la moarte
de Mircea Răceanu, Editura Curtea Veche, 2009
Pe 31 martie 1989, Mircea Răceanu, diplomat de carieră în Ministerul Afacerilor Externe al R.S.R., era arestat de Securitate pentru ceea ce aceasta considera a fi trădare a statului român prin „transmitere de secrete“ către ambasada unei ţări străine, în speţă, SUA. Răceanu, diplomat de carieră în aparatul diplomatic al statului român, era considerat un element conştiincios, specialist al relaţiilor dintre România şi SUA, propus chiar pentru avansare cu câteva luni înainte de a fi arestat. Părinţii săi fuseseră comunişti ilegalişti, iar diplomatul de carieră avea un back-ground politic asigurat.
Suspiciunile în cazul său, devenit dramatic, au fost alimentate de relaţiile sale cu câţiva membri ai Ambasadei SUA, în plină răcire a relaţiilor diplomatice dintre cele două ţări. În anul de graţie 1989, relaţiile dintre România şi SUA ajunseseră, după opinia unui diplomat american citat în carte, la un nivel „precar şi jalnic“. Ceauşescu renunţase la clauza naţiunii celei mai favorizate într-un moment când România părea izolată pe plan internaţional: nici relaţiile cu Moscova nu erau mai bune, sfârşitul tragic al lui Nicolae Ceauşescu dovedind-o cu prisosinţă.
Mircea Răceanu a fost, aşadar, arestat şi acuzat de trădare. În iulie 1989, după un proces sumar, tipic instanţelor comuniste, el a fost condamnat la moarte. Este aproape un caz unic în istoria justiţiei din România în acea epocă. Trebuie spus că acest caz al lui Mircea Răceanu trebuie judecat în contextul istoric şi diplomatic al anului 1989, momentul în care se produce „Scrisoarea celor şase“, prin care Ceauşescu este „avertizat“ de foşti membri ai aparatului de partid căzuţi în dizgraţie de faptul că istoria nu iartă „încremenirea în proiect“. Unul dintre semnatarii scrisorii era Grigore Răceanu
