Aristotel: "Toti oamenii eminenti sunt condamnati la nefericire". La Rochefoucauld: "Niciodata nu suntem atat de fericiti sau de nefericiti pe cat credem". Barbey d'Aurevilly: "Placerea este fericirea nebunilor. Fericirea este placerea inteleptilor". Sau, in fine, Montesquieu: "Tristetea vine din singuratatea inimii". Lista definitiilor fericirii si nefericirii ar putea, doar ea, constitui o carte cat o caramida. Incercand sa faca o sinteza a felului in care oamenii, de-a lungul mileniilor, au inteles sa caute fericirea, istoricul Georges Minois (autor al mai multor volume cu subiecte bizare - Istoria infernurilor, 1991, Istoria sinuciderii, 1995, Istoria rasului si a deriziunii, 2000) a avut o noua idee editoriala... fericita. Cartea lui* s-a vandut in Franta, la sfarsitul anului trecut, ca painea calda: o dovada ca, in vremuri triste, pana si contemplarea fericirii altora poate constitui o sursa de fericire.

Cu 2700 de ani in urma, Hesiod ("Munci si zile"), evocand un trecut deja indepartat in care omenirea cunoscuse fericirea, numea acea perioada "Varsta de aur". El consemna, de fapt, un mit stravechi, care va deveni echivalentul secular al paradisului. In vreme ce acesta din urma va fi, insa, definitiv pierdut prin decret divin, nimic nu i-a impiedicat pe oameni sa reconstruiasca varsta de aur, adica sa incerce sa caute fericirea aici, pe Pamant. Aceasta goana perpetua a alternat exaltarea si descurajarea, pauzele si asalturile furioase, greselile si cainta. Tocmai aceasta urmarire a fericirii, niciodata infaptuita pe deplin, niciodata insa abandonata, incearca Minois s-o retraseze. Fiecare epoca a conceput varsta de aur in felul sau, inventandu-si profetii, specialistii si sarlatanii, incepand cu fericirea individuala a inteleptilor antici, stoici sau epicurieni, trecand prin utopiile Renasterii si ajungand la planurile de fericire colectiva ale