Pe la prânz, coloana infanteriei sovietice intră in Timişoara, inceată şi prăfuită ca un vierme de pământ. O za ca oricare alta in lanţul de capete cu stea roşie in frunte, Ivan Ivanici bătea pasul in rând cu fratele lui mai mic, Saşa Ivanici, alături de care luptase tot drumul, de la Stalingrad şi Kursk până la porţile acestui oraş de câmpie dominat de câteva clopotniţe.
Ostaşii lui Stalin ajunseră in curând in centrul urbei, flancaţi de curioşii adunaţi să vadă şi să fie văzuţi. Pe puţine feţe se citea veselie. Cele mai multe priveau in gol, ca ochii dintr-o fotografie de grup. Jandarmii inşiraţi de o parte şi de alta a paradei scrutau temători buchetele de flori lansate de ici-colo la picioarele ruşilor, căutând printre tulpinile trandafirilor coada grenadei care ar fi declanşat măcelul.
Regimentul opri la umbra sălciilor de pe malul Begheiului, in spatele catedralei ortodoxe. Până ce bucătăriile de campanie aflate undeva la spatele coloanei, cu gulaşul bolborosind din mers in cazane, aveau să se instaleze, soldaţii lepădară uniformele, bocancii şi obielele din picioare şi săriră in apa călâie a canalului. De pe poduri, locuitorii oraşului ii priviră consternaţi, păstrându-şi insă pentru ei replicile.
După ce gamelele aburinde fură golite, linse şi clătite in râu, soldaţii primiră liber câteva ore şi se răspândiră prin birturile Iosefinului. Căldura sfârşitului de vară topea asfaltul, aproape că li se vedeau urmele de bocanci de la bariera oraşului până la cârciumele unde intraseră cu zgomot ocupând toate mesele libere.
Ivan Ivanici şi ai lui ochiră o berărie şi se ingrămădiră la răcoarea ventilatorului de pe tavan. Rând pe rând, ceilalţi clienţi işi plătiră consumaţia şi ieşiră, doar câţiva mai rămaseră la pult. Ivan Ivanici ceru bere la toată trupa. Invăţase cum se spune pe româneşte bere la Bucureşti. Acolo şi-a lăsat jumătate din c
