Recunosc că sunt un ticălos de frunte, pentru că nu scriu. Dar tu ştii c-am fost totdeauna caracter melancolic şi n-am avut niciodată curagiu în viaţă; prin urmare tot ce gândesc sau fac e azi mai ticăit decât înainte.
N-am inimă în mine nici cât e-ntr-o mămăligă, nu gândesc nici la tine, nici la lume, nici la mine însumi. Singura deosebire e c-am devenit susceptibil, că orice atac, cel mai nevinovat, mă iritează încât am o adevărată Berserkerwuth, că s-au înmulţit oamenii cu cari nu mai vorbesc nici un cuvânt şi c-am s-ajung să nu mai vorbesc chiar cu nimeni, nici cu mine însumi.
Nu-i vorbă, s-a supărat văcarul pe sat şi satul habar n-are. Dar dacă-i aşa, se vede că nu poate fi altfel.
Dragă Ieni,
Dacă m-ar hotărî cineva să vin la Bucureşti, ai fi tocmai tu.
Dar n-am cu ce veni. Asta m-a făcut să-mi ţin gura pân-acum – 100 de fr. am pe lună; din ce dracu să plec? Am şi bagajie: cărţi, manuscripte, ciboate vechi, lăzi cu şoareci şi molii, populate la încheieturi cu deosebite naţionalităţi de ploşniţe.
Cu ce să transport aceste roiuri de avere, mobilă în sensul larg al cuvîntului. În acest sens îi scriu şi maestrului nostru:
A nu munci şi a nu avea – just.
A nu munci şi a avea – superb!
A munci ca mine şi a nu avea – deplorabil!
A munci şi a avea – just.
Prin urmare deja considerentul din urmă m-ar face să vin la Bucureşti pe aripile lui Aiolos.
Aşadar bani de drum şi vin.
Al tău, sumo cum amore,
M. Eminescu
(scrisori către Ioan Slavici, 1877)
Recunosc că sunt un ticălos de frunte, pentru că nu scriu. Dar tu ştii c-am fost totdeauna caracter melancolic şi n-am avut niciodată curagiu în viaţă; prin urmare tot ce gândesc sau fac e azi mai ticăit decât înainte.
N-am inimă în mine nici cât e-ntr-o mămăligă, nu gândesc nici la tine, nici la lume, nici la mine însumi
