În talciocuri se găsesc, aşa, ca nişte delicatese, care nu-i îmbogăţesc pe ambulanţi, dar le asigură un vizavi prietenos cu clienţii tradiţionali, vechi albume cu fotografii de familie. Te uiţi în ele şi te simţi îndemnat să ghiceşti ce fel de lume e povestită acolo. Cu cât sunt mai datate imaginile, mai româneşti, mai tradiţionale, cu atât spun mai multe despre subiecţi, dar şi despre categoriile autohtone aparţinătoare. Doar indivizii, pe chipul cărora se citeşte personalitate, au ceva din personajele unor romane de epocă, toţi ceilalţi sunt portrete de pături sociale.
Într-unul dintre aceste albume, cu orăşeni având o anume elocvenţă economică, m-a reţinut figura unui tânăr grav, cu un nas enorm, care priveşte stăruitor şi oarecum ultimativ în obiectivul aparatului. Tânărul apărea în nenumărate cartoline, ceea ce însemna că era primul născut şi virtualul moştenitor, însă din toate privitorul înţelegea că principala sa preocupare era nasul, nu averea tatălui. Nu avea un nas urât şi nici diform. Dacă ar fi fost ceva mai mic, n-ar fi fost nimic special de comentat.
Copil fiind, avea un nas de om mare, iar la maturitate unul decupat parcă dintr-un album cu fotografii de două ori mai mari. Locul nasului era în altă parte.
Ceea ce te obliga să remarci, în desfăşurarea aceea de instantanee, că nasul viguros al personajului nu era de fapt nasul, ci uitătura extrem de serioasă a insului. Părea singurul care lua în grav şedinţa la fotograf. O privire care oprea clipa. În viaţa de fiecare zi e foarte probabil ca nasul tânărului să nu fi fost o problemă. Mai ales că era anturat de o mustaţă foarte virilă, de genul celor cu care se făleau odinioară românii macedoneni cu stare.
Problema o crea condiţia sa aparte de personaj principal în poze. Avea aerul niţel vinovat al celui care ar fi preferat să stea în planul al doilea, nu împin
