Este 15 ianuarie şi toată lumea îşi aduce brusc aminte de “poetul naţional”, “poetul nepereche”. Vulgarizând puţin, se poate face o paralelă între isteria vaccinării naţionale după ce s-a aflat de la televizor că a murit o vedetă de gripă nouă şi această infuzie concentrată, dar efemeră, de Mihai Eminescu.

Întrebarea corectă era poate dacă mai citeşte cineva, dar vânzoleala de la târgurile de carte şi foşnetul paginilor din mijloacele de transport în comun, desprinse mai degrabă de la chişcul de ziare decât din librării, mă face să mă rezum la dilema din titlu.

În afară de textele obligatorii de la şcoală, de Eugen Simion şi compania, care a primit bani serioşi să se ocupe de aducerea lui Eminescu la stadiul de a putea fi teleportat şi pe mess, mă îndoiesc că “poetul naţional şi universal” mai atinge multe coarde sensibile. Mă refer aici la plăcerea spontană a lecturii, nu la parcurgerea obligatorie a programei înainte de Bac sau la recitările plictisitoare din faţa statuilor “la aniversară”.

Nicolae Manolescu, într-un număr al Dilemei, spunea că marea greşeală este că Eminescu “e îngropat sub respectul datorat poetului naţional. Nefericită formulă! N-am băgat de seamă ca germanii să-l considere pe Goethe poet naţional. Nici englezii pe Byron. În parte, formula, creată înainte de comunism, dar uzată în comunism, e răspunzătoare de dezinteresul politicos pe care-l arătăm astăzi lui Eminescu. Şcoala îl deserveşte pe autorul Luceafărului, tratându-l festiv şi somptuos, în afara unei percepţii naturale, amestecând operele lui valoroase cu acelea neterminate, în ciornă, pregătitoare, cel mult”.

Manolescu oferă totuşi o soluţie: “despărţirea de Eminescu era obligatorie pentru a avea speranţa să facem din el contemporanul nostru. Dar cine a îndrăznit să propună acest gest? Toţi naţionaliştii l-ar fi pus la zid pe lipsitul de respect. Asumându-mi ace